Luca 1,26-38
În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Și, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt și cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli și vei naște un fiu și-l vei numi Isus. ³² Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt și Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; și va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe, și aceasta este luna a șasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil”. Atunci, Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” Și îngerul a plecat de la ea.

Comentariu
Astăzi, în duminica a IV-a din Advent, ne apropiem tot mai mult de Isus, prin dialogul dintre îngerul Gabriel și Maria, Mama lui Isus, dialog în care inițiativa îi aparține îngerului, semn că planul divin de mântuire este coordonat de trimișii lui Dumnezeu. Deoarece diferența cantitativă a dialogului este în favoarea îngerului, se deduce că Maria ascultă mai mult decât vorbește, pentru a da un răspuns concret, condus de credință, la cele spuse ei de înger.

Din dialogul respectiv deducem două teme majore: 1) zămislirea și nașterea feciorelnică; 2) identitatea divină a Pruncului. Împreună formează vestea cea bună a mântuirii, pe care evanghelistul Luca o prezintă în mod personal, folosind diferite elemente ale anunțului unei nașteri minunate, prezente în diferite locuri ale VT.

Apariția îngerului se desfășoară la Nazaret, unde locuia Maria, localitate al cărui nume poate proveni din două rădăcini ebraice: a) din rădăcina nṣr, de unde provine nēṣer care înseamnă „mlădiță” (Is 11,1; 60,21; Dn 11,7); b) sau de la rădăcina nzr, cu verbul nāzar care înseamnă „a veghea, a păzi”, „a consacra” (Ex 29,6; 39,30; Lv 8,9; 21,12; Num 6,7; Prov 27,24; Zah 9,16; aceeași rădăcină în greacă: nzr în Mc 1,9; Mt 2,23; 4,13; 21,11; Lc 1,26; 2,4.39.51; 4,16; In 1,45.46; Fap 10,38).

Astfel, în momentul Bunei Vestiri, Maria era fecioară și a rămas fecioară, în virtutea a ceea ce i-a spus îngerul, fără a putea deduce că ea ar fi decis să trăiască în feciorie înainte de acest eveniment. În alte cuvinte, Maria era logodită cu Iosif, în vederea formării unei familii normale, însă anunțul zămislirii feciorelnice din partea îngerului i-a schimbat planul, la care a aderat din toată inima, după ce s-a informat despre cum va fi aceasta (Lc 1,34). Zămislirea feciorelnică a lui Isus, prin intervenția Duhului Sfânt și a Puterii Celui Preaînalt, i-a determinat pe Maria și Iosif să trăiască în feciorie, fără ca ei să fi decis așa ceva înainte de apariția îngerului Gabriel. Că Maria a rămas fecioară este o afirmație a credinței creștine ce poate fi susținută și în acest context. Termenul care desemnează „fecioara” din Is 7,14 este ‘almāh și poate fi tradus cu „femeie tânără”, fără referințe precise la feciorie, mai ales că este vorba despre soția regelui Ahaz, Izabela. Tocmai de aceea, traducerea LXX-ei a remarcat dificultatea și a tradus termenul cu parthenos, dându-i o conotație feciorelnică, pe care a preluat-o atât Lc 1,27, cât și Mt 1,23. Iosif, logodnicul Fecioarei era din casa lui David, cel mai mare rege al Israelului, idee care ne trimite la Mesia din dinastia lui Iese (1Sam 16; 2Sam 7,9-16; Ps 2,7; Ps 89,30). Deși se face referință la „casa lui David”, observăm că nașterea lui Isus nu beneficiază de prerogativele regale, deoarece Dumnezeu însuși îi pregătea Fiului său o regalitate divină, a cărei manifestare începe la Nazaret, trece pe la Betleem, apoi se dezvoltă în Galileea și se desăvârșește la Ierusalim.

În salutul îngerului Gabriel observăm o invitație la bucurie, iar exprimarea în greacă este de o profunzime teologică deosebită: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc 1,28). Imperativul chaire înseamnă „bucură-te”, așa cum este traducerea românească, în rugăciunea atât de dragă nouă, intitulată: „Bucură-te, Marie”. Invitația la bucurie are rezonanțe veterotestamentare, atât cu privire la o persoană individuală, cât mai ales la Fiica Sionului (Ioel 2,21; Zah 9,9; Sof 3,14), ambele imagini fiind personificate de Fecioara de la Nazaret. Motivul pentru care Fecioara Maria este invitată la bucurie este plinătatea harului, așa cum indică participiul perfect pasiv: kecharitōmenē, în traducere: „ai fost umplută de har”, acțiune atribuită lui Dumnezeu, ale cărui efecte durează până în prezent. De fapt, prezența divină este confirmată de cuvintele lui Gabriel: „Domnul este cu tine” (Lc 1,28), ca o anticipare a ceea ce înseamnă însuși numele Emanuel = „Domnul cu noi”, prezență pe care Isus o va promite la sfârșitul activității sale publice: „Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20).

*

Distribuie cu: