Loading...

Duminică, 23 octombrie 2022, a XXX-a din Timpul de peste an – Anul C

Luca 18,9-14
Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți și-i disprețuiau pe alții: „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameș. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig». Vameșul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.

 

Comentariu
Avem de a face cu două categorii diferite, atât din punct de vedere religios, cât și social. Religios vorbind, la originea lor fariseii erau oameni devotați legii, prin care încercau să îl cunoască pe Dumnezeu și să îi aducă cultul ce i se cuvine. Prin comportamentul lor, fariseii i-au surclasat pe leviți și pe saducei, căci la un moment dat, interpretarea lor despre lege s-a impus peste toate celelalte interpretări, astfel încât fariseii au devenit cei dintâi oameni ai societății ebraice. Tocmai în această întâietate rezidă convingerea lor că erau drepți.

Cu această convingere în suflet, un fariseu urcă la templu să se roage, așa cum scrie în Lc 18,11: „Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine”. Nu este o greșeală că stătea în picioare. De fapt, aceasta este o traducere, dar verbul folosit este același, atât în cazul fariseului cât și al vameșului, adică histēmi = „a sta”, „a fi”. Diferă doar timpul și modul.

Atunci unde se află greșeala fariseului? În atitudinea sa egoistă, exprimată de fraza: „se ruga în sine”, adică era un monolog care exprimă lipsa comuniunii cu Dumnezeu, căruia era convins că i se adresează. Da, diferența pare de neobservat, însă este importantă, căci rugăciunea înseamnă intrarea în dialog cu Preasfânta Treime: cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Confirmarea că fariseul nu se afla în dialog cu Dumnezeu, se găsește în conținutul rugăciunii sale: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig” (Lc 18,11-12). De unde știa fariseul cum sunt ceilalți oameni? Din convingerea lui eronată, cu care își amăgea sufletul. De ce asociem așa zisa dreptate a fariseului cu nelegiuirea celui care se măgulește pe sine? Pentru că îi disprețuiește pe ceilalți. Și pentru a demonstra că are motive justificate să asume o astfel de atitudine, descrie păcatele altora și meritele sale: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig” (Lc 18,11-12).

Vameșul, în schimb, era un funcționar al dușmanilor, un trădător al patriei, deoarece lucra în favoarea romanilor, pentru care trebuia să adune taxele de la conaționalii săi evrei. Deja această slujbă îl transforma într-un răufăcător, disprețuit de ceilalți evrei, mai ales de către farisei. Vameșul este conștient de starea sa socială și religioasă, de aceea, „stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!” (Lc 18,13).

Ce presupune această atitudine a vameșului? Presupune că el a intrat în dialog cu Dumnezeu, spre deosebire de fariseul care se ruga în sine. Așadar, vameșul a asumat o atitudine corectă, în conformitate cu percepția reală pe care o avea despre sine: stătea departe și își bătea pieptul (Lc 18,13). Dar unde stătea departe? Adverbul folosit nu indică un loc în templu, ci depărtarea de Dumnezeu, pe care vameșul o recunoaște, căci se gândește la meseria pe care o practica și de aceea își bătea pieptul, în semn de căință. De asemenea, îi cere lui Dumnezeu să aibă milă de el, căci este păcătos (Lc 18,13), conștient că păcatul nu poate fi eradicat, adică smuls din rădăcini, decât prin intervenția milostivă a lui Dumnezeu. Recunoașterea adevărului personal și asumarea atitudinii de umilință îl transformă pe vameș, de aceea se întoarce acasă îndreptățit.

După cum observăm, rolurile s-au schimbat: fariseul a fost umilit, deoarece se înălțase cu aroganță, iar vameșul a fost înălțat, pentru că s-a umilit și s-a căit, cerând îndreptățirea de la Dumnezeu.

*

Distribuie cu: