Luca 18,1-8
Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja: „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi căruia nu-i era rușine de oameni. Şi mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva dușmanului meu!» Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi şi-a zis: «Deși de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e rușine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuși dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»”. Iar Domnul a zis: „Ați auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el, chiar dacă-i face să aștepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?”

Comentariu
Pentru Isus, rugăciunea nu este doar o posibilitate, ci este o datorie neîncetată, neîntreruptă, continuă. Verbul care exprimă această datorie nobilă este grecescul dei = „trebuie”, „e necesar”. Când Isus spune că trebuie să ne rugăm întotdeauna, face referință la o datorie fundamentală a vieții, în asemănare cu nevoile primare, cum ar fi foamea, setea, somnul. Dacă aceste nevoi fundamentale nu sunt îndeplinite, nu putem trăi. La fel e și cu rugăciunea: trebuie să ne rugăm întotdeauna pentru a putea trăi viața spirituală care ne aseamănă cu Isus, deci cu Creatorul, cu Dumnezeu.

A spune că trebuie să ne rugăm continuu poate părea atrăgător, iar noi suntem înclinați să privim la această datorie ca la un orizont spre care tindem cu bucurie. Însă Isus știe că rugăciunea poate întâmpina dificultăți care conduc la descurajare, de aceea insistă tocmai pe această temă: a se ruga întotdeauna și a nu se descuraja. Descurajarea este redată de verbul grecesc egkakein = „a deveni apăsător”, „a obosi”, „a se pierde cu inima”, dar și „a deveni răutăcioși”, în sensul de a ne lăsa contaminați de rău.

Isus nu ar fi reușit să se roage pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Lc 23,34), dacă nu s-ar fi deprins cu rugăciunea neîncetată în timpul vieții. Convins de necesitatea rugăciunii fără încetare, Isus îi învață și pe discipoli că trebuie să se roage la fel.

Acum am înțeles și noi că trebuie să ne rugăm continuu, însă cum putem pune în aplicare această învățătură? Isus ne vine în ajutor și ne dă ca exemplu rugăciunea unei văduve către un judecător nedrept. Domnul Isus aplică această parabolă la relația dintre discipoli și Dumnezeu. Cei aleși care se roagă zi și noapte vor zgândări răbdarea lui Dumnezeu care răspunde prin cuvintele profeților, ca de exemplu Bar 4,25.27: „Copii, răbdați mânia care a venit asupra voastră de la Dumnezeu: dușmanul tău te-a persecutat, dar vei vedea în curând pieirea lui și vei călca peste grumazurile lor”; „Curaj, copii, și strigați către Dumnezeu! Căci își va aduce aminte de voi cel care a adus [aceasta] asupra voastră!”. De asemenea, înțelepții îi laudă pe cei care se roagă fără încetare, căci: „Cel care se teme de Domnul va accepta educația, iar cei care-l caută din zori vor afla bunăvoința” (Sir 32,14); „Duhul celor care se tem de Domnul va trăi şi speranța lor este în cel care-i mântuiește. Cel care se teme de Domnul nu se va teme de nimic şi nu se va înfricoșa, pentru că [Domnul] este speranța lui” (Sir 35,14-16).

Credința, alimentată de rugăciune, ne ajută să înțelegem parabola și să o punem în practică, așteptând în veghere activă venirea Fiului Omului la parusie. Între credință și rugăciune există o legătură intrinsecă ce face ca timpul prezent să fie trăit din perspectiva eternității. Cine trăiește aceste două aspecte ale vieții creștine, adică rugăciunea și credința, se aseamănă cu Isus, devenind capabil să suporte greutățile vieții și nedreptățile ei, convins că doar Domnul face dreptate aleșilor săi, chiar dacă această dreptate rămâne de multe ori invizibilă pentru ochii lumii fără credință.

*

Distribuie cu: