Ioan 14,23-29
Isus i-a răspuns lui Iuda a lui Iacob și i-a zis: „Dacă cineva mă iubește, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuință la el. Cine nu mă iubește nu păzește cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultați nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă! Ați auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeți”.

Comentariu
După ce Duminica trecută am meditat asupra glorificării lui Dumnezeu și a iubirii reciproce a discipolilor (In 13,31-35), astăzi medităm asupra efectelor iubirii, printre care: locuirea Fiului și a Tatălui în inima discipolilor; darul Duhului Sfânt și al păcii. Pentru a putea beneficia de aceste roade ale iubirii, există o condiție, descrisă în In 14,23: „dacă mă iubește cineva va păzi cuvântul meu”.

Condiția pentru ca noi să beneficiem de revelația lui Isus constă în a-l iubi și a păstra cuvântul său revelator.

În această logică există un risc: a considera că punctul de plecare al iubirii rezidă în discipol. De fapt nu este așa, întrucât, noi creștinii știm de la Isus că originea iubirii rezidă în Dumnezeu, după cum este relatat în 1In 4,10: „în aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”.

Deși vorbim despre o situație ideală, totuși nu este perfectă, căci lipsește o persoană: este Duhul Sfânt. Tocmai de aceea, Isus continuă discursul său, afirmând: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26). Duhul Sfânt ne învață și ne amintește o învățătură deja primită de la Isus, ajutându-ne să o și înțelegem, ceea ce nu este un lucru mic, dacă ne gândim că amintirea face referință la memorial. De fapt, religia creștină nu este altceva decât actualizarea memorialului pătimirii, al morții și al învierii lui Isus.

Condiția exprimată de conjuncția dacă vrea să ne trezească din amorțeala unei conștiințe bazate pe iubirea lui Dumnezeu care ne iartă păcatele. Este adevărat că Dumnezeu ne iubește, însă dacă noi nu îl iubim pe Isus și nu păstrăm cuvântul său, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt nu pot veni să își facă locuință în inimile noastre.

Isus vorbește despre plecarea sa la Tatăl, prin pătimirea și moartea sa, iar discipolii rămân uimiți și oarecum tulburați în interior, din cauza despărțirii. Pare că discursul despre iubire și despre locuirea Preasfintei Treimi în inima lor nu i-a liniștit pe discipolii săi, deși Isus spune că merge și vine, așa cum locuitorii unei case intră și ies, în funcție de necesități.

Tocmai în acest context de neliniște, din cauza anunțului plecării la Tatăl, Isus le promite discipolilor pacea sa: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă!” (In 14,27). Darul păcii este specific învierii lui Isus. De fapt, când Isus înviat le apare discipolilor în Cenaclu, le spune de trei ori: „Pace vouă” (In 20,19.21.26). Pacea lui Isus are la bază locuirea Preasfintei Treimi în inima celor care iubesc.

Câtă nevoie de pace avem cu toții! Isus vorbește despre pacea sa, adică despre pacea pe care o avea el însuși în inimă, nu despre pacea lumii, impusă la timpul acela de Imperiul Roman, cu forța armelor. Inima lui Isus este în pace, pentru că rămâne mereu în comuniune cu Tatăl, iar gândul că merge la Tatăl îl confirmă în această pace a inimii. Isus știe că, pentru a merge la Tatăl, avea să treacă prin agonia pătimirii și a morții, cu toate acestea rămâne în pace, convins că se va întoarce la discipoli după înviere și va fi prezent spiritual, adică prin Duhul Sfânt care le va aduce aminte de tot ceea ce i-a învățat în timpul vieții.

Iată de ce Isus insistă pe anticiparea acestui mesaj: „V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeți” (In 14,29). Isus nu vrea ca discipolii să fie surprinși de plecarea sa, ci îi pregătește dinainte pentru evenimentul pascal, adică pentru trecerea din lumea aceasta la Tatăl. Liantul dintre credință și iubire este dat de cuvântul lui Isus, amintit de Duhul Sfânt, care îi deslușește sensul profund, acel sens deplin care deschide orizonturi transcendente și produce pacea în inimile celor care iubesc.

Să îi cerem Duhului Sfânt să lucreze în inimile noastre prin acțiunea sa de amintire și de înțelegere a cuvântului lui Isus, dătător de pace și de bucurie!

*

Distribuie cu: