Duminică, 29 mai 2022, a VII-a din Timpul Paștelui – Anul C
Ioan 17,20-26
[Isus, ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat, zicând: … Tată sfânt (In 17,1.11)], „nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceștia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am revelat numele tău și-l voi revela pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei”.
Comentariu
Isus, devenit cauză de mântuire veșnică pentru toți cei care ascultă de el, se roagă atât pentru discipolii timpului său, cât și pentru toți cei care cred în el, prin cuvintele predicate de apostoli (In 17,20). Este o continuitate între predicarea lui Isus, predicarea apostolilor și credința tuturor celor care vor asculta de cuvântul predicării din toate timpurile.
Convins că pe cuvântul său se construiește Biserica, Isus s-a rugat pentru toți aceia care cred în cuvântul predicat, iar noi suntem chemați să transmitem mai departe cuvântul lui Isus, așa cum l-a predicat el și cum l-au transmis mai departe apostolii. Câtă mângâiere să știm că Isus s-a rugat și pentru noi, nu doar pentru discipolii deveniți apostoli ai timpului său! De asemenea, câtă bucurie să știm că suntem în comuniune de rugăciune între noi, cei care formăm Biserica lui Cristos, fondată pe cuvântul predicat de apostoli!
Dar care este obiectul rugăciunii lui Isus? În prima parte a textului nostru este vorba despre trimiterea lui Isus din partea Tatălui, iar obiectul intermediar este unitatea celor care cred, după modelul unității dintre Tatăl și Fiul: „ca toți să fie una, așa cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). De aici observăm că unitatea celor care cred nu reprezintă un scop în sine, ci unul intermediar, însă indispensabil, căci nu se poate ajunge la credința că Tatăl l-a trimis pe Fiul, decât fiind în unitate de credință, așa cum există o unitate indisolubilă între Tatăl și Fiul.
Unitatea voită de Isus nu se poate realiza decât în jurul unui păstor, așa cum exprimă In 10,16: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor”. Un singur staul, o singură turmă, un singur păstor.
Isus se roagă Tatălui ca toți să fie una, după modelul unității dintre Tatăl și Fiul. Este vorba despre toți discipolii din timpul său, precum și despre toți care cred în cuvântul predicat de ei, până la sfârșitul veacurilor, dintre care facem parte și noi astăzi. Prin urmare, unitatea voită de Isus începe cu el însuși care, la rândul său, duce la îndeplinire planul de mântuire început de Tatăl cu poporul său. Nimeni nu poate să vorbească despre această unitate voită de Isus dacă începe cu vreo persoană sau cu vreo epocă posterioară lui Isus. Aviz amatorilor!
După esprimarea clară a voinței sale, Isus insistă pe mărturia cunoașterii Tatălui, cunoaștere revelată și discipolilor, prin care au ajuns să recunoască scopul trimiterii lui Isus în lume, din partea Tatălui: „Eu le-am revelat numele tău şi-l voi revela pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei” (In 17,25). Așadar, scopul final este locuirea iubirii Tatălui în discipoli, singura care poate crea unitatea în credință, bazată pe predicarea cuvântului.
Cine meditează la voința lui Isus ca discipolii să fie una în credință, trece de la cunoașterea intelectuală la cunoașterea în Duh, adică de la erudiție la înțelepciune, punând în practică învățătura primită, prin care devine o făptură nouă (cf. 1Cor 5,16-17).
În calitate e creaturi noi, să nu uităm că Rugăciunea sacerdotală a lui Isus este pentru discipolii săi și pentru toți aceia care cred în cuvântul predicat de ei, ajungând până la noi. Rugăciunea lui Isus ne dă curaj să înaintăm pe calea credinței, iar iubirea Tatălui ne susține în momentele de descurajare, îndemnându-ne să ne rugăm și noi unii pentru alții, după modelul rugăciunii lui Isus.
*