Ioan 13,31-35
După ce a ieșit [Iuda], Isus a spus: „Acum a fost glorificat Fiul Omului și Dumnezeu a fost glorificat în el, iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, și Dumnezeu îl va glorifica în el însuși și-l va glorifica îndată. Copilași, încă puțin mai sunt cu voi. Mă veți căuta şi – așa cum le-am spus iudeilor – vă spun acum şi vouă: «Unde merg eu, voi nu puteți veni»”. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții! Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții! Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții”.

Comentariu
În prima parte a textului nostru tema principală este glorificarea, preamărirea, repetată de cinci ori, atât ca verb cât și ca substantiv. Termenul în greacă este doxa, o traducere a ebraicului kābôd = „greutate”, „importanță”, „onoare”, „respect”, „splendoare”, „preamărire”. Întrucât este un concept teologic de o deosebită importanță, noi încercăm să redăm această semnificație în rugăciunea doxologică: „Slavă Tatălui, și Fiului, și Sfântului Duh, precum era la început, acum și pururi și în vecii vecilor, amin!”.

Între Fiul și Tatăl există o colaborare strânsă, iar scopul este glorificarea Fiului Omului și a lui Dumnezeu Tatăl, despre care Isus a prezis că se va realiza când îl vor fi înălțat pe Fiul Omului care îi va atrage pe toți la el (In 12,32).

Așa cum observăm din acest text, Fiul omului a primit stăpânirea, gloria și domnia de la Bătrân, adică de la Dumnezeu Tatăl, ceea ce este în perfectă armonie cu verbul edoxasthē = „a fost glorificat” (In 13,31). Din traducere ne dăm seama că acțiunea de glorificare a Fiului Omului îi aparține lui Dumnezeu, iar mijlocul prin care va fi glorificat este ridicarea Fiului Omului, asemenea șarpelui în deșert, cu scopul de a-i vindeca pe cei care îl vor privi (Num 28,8-9; In 8,28). Tocmai în momentul glorificării Fiului Omului, Dumnezeu însuși se preamărește pe sine, după cum afirmă în In 12,32: „Dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, și Dumnezeu îl va glorifica în el și îl va glorifica îndată”.

Deoarece discursul este înalt, Isus ne orientează atenția către ceva practic, de care depinde înțelegerea glorificării Fiului Omului și a lui Dumnezeu Tatăl, spunând discipolilor că doar puțin mai este cu ei în lumea aceasta (In 13,33). Isus își anunță plecarea la Tatăl, punându-i în gardă pe discipoli că ei deocamdată nu îl pot urma, deoarece Isus intră în sfera divină transcendentă, prin pătimire, moarte și înviere. Deocamdată discipolii nu îl pot urma, deși își doresc să fie cu Isus. Dar, așa cum de altfel se va și verifica, între dorință și putință există o distanță mare. Discipolii îl vor abandona, însă pot fi deja mângâiați, întrucât Isus le-a spus dinainte că nu îl pot urma.

Discipolii îl vor căuta și vor voi să rămână în prezența sa, după cum ne amintim de căutarea trupului lui Isus în mormântul gol, dovadă că îl vor, pe cât posibil, în mod fizic. Pentru a suplini această dorință a lor, Isus le lasă o poruncă nouă, prin care atât discipolii vor simți prezența lui Isus în mijlocul lor, cât și lumea va experimenta prezența divină a lui Isus, prin însuși faptul că văd iubirea reciprocă a discipolilor.

Modalitatea prin care ei îl vor simți mereu în mijlocul lor este indicată de Isus astfel: „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit, așa să vă iubiți unii pe alții” (In 13,34). Iubirea ține locul absenței fizice a lui Isus. Ba, mai mult, iubirea înseamnă prezența lui Isus în mijlocul celor care se iubesc reciproc.

Isus vrea ca modelul iubirii cu care i-a iubit pe discipoli să se perpetueze în istorie, după cum afirmă în In 13,35: „În aceasta vor cunoaște toți că sunteți discipolii mei, dacă aveți iubire unii față de alții”. Noutatea iubirii despre care a amintit deja trebuie să rămână în lume ca mărturie a prezenței lui Isus în discipolii săi. Acum înțelegem mai bine această noutate: pe lângă modelul pe care Isus l-a dat, iubindu-i pe discipoli, acum este repetat aspectul reciprocității: „să vă iubiți unii pe alții”, și „vă vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei dacă aveți iubire unii față de alții”. Pe această reciprocitate se construiește nucleul comunității, al Bisericii voite de Isus.

Cine nu respectă această poruncă nu poate face parte dintre discipolii lui Isus, adică nu pot fi recunoscuți ca atare de către lume. Și unde nu există această mărturie de iubire reciprocă, acolo nu poate fi prezent nici Isus. Iată de ce Isus i-a avertizat că acolo unde merge el, discipolii nu pot merge deocamdată, deoarece aveau nevoie de un ajutor spiritual care le va fi dat prin darul Duhului Sfânt.

*

Distribuie cu: