Luca 23,35-43

În acel timp, conducătorii îşi băteau joc de Isus, spunând: „Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!” Şi soldaţii îl luau în râs când se apropiau de el şi-i aduceau oţet, spunând: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!” Deasupra lui era şi o inscripţie: „Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta spunând: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” Dar celălalt, luând cuvântul şi mustrându-l, i-a spus: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”. Şi spunea: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!” Iar el i-a spus: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!”

Comentariu

Isus nu a venit în această lume ca să fie „rege”, sau cel puțin, nu un rege în felul în care înțelege lumea acest titlu; mai degrabă, Isus a preferat să fie și să trăiască pur și simplu ca om, deși era Dumnezeu. De altfel, ori de câte ori mulțimea vrea să-l facă rege, Isus se ascunde, fuge de această ispită și neînțelegere din partea lumii. Și totuși, astăzi Biserica celebrează solemnitatea lui Cristos, Regele Universului.

Regalitatea lui Isus poate fi afirmată și celebrată, fără a-l ofensa, doar dacă este înțeleasă și trăită corect; în acest sens, fragmentul sfintei evanghelii de astăzi, ne este de mare folos.

Observăm cât de atipică este evanghelia aleasă de Sfânta Biserică pentru a vorbi despre regalitatea lui Isus. Ne aflăm în contextul pătimirii Domnului, când „conducătorii îşi băteau joc de el”, „soldaţii îl luau în râs”, iar „unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta”. Aceste câteva expresii ne ajută să înțelegem că Isus poate fi numit rege doar în măsura în care regalitatea sa este înțeleasă ca manifestare a iubirii și nu ca exercitare a puterii.

Singura putere admisă de Isus este puterea iubirii, care se manifestă concret prin slujire, și desăvârșit, prin dăruirea vieții. Isus însuși ne este de exemplu. La cina cea de taină „știind că Tatăl a dat toate în mâinile sale…, luând un ștergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat și a început să spele picioarele discipolilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins” (In 13,4-5). Iar ucenicilor le va spune și o va demonstra că „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13).

Crucea este tronul regelui Isus, de aceea doar răstignirea sa ne poate vorbi cel mai bine despre regalitatea sa. În fața crucii și a Celui răstignit, ispita puterii egoiste, dominatoare, trufașe, este învinsă, prin dezvăluirea răutății și amăgirii ei.

Tâlharul din dreapta crucii, vede în sfârșit, forța Celui „care n-a făcut nici un rău”, și care, spre deosebire de răufăcătorul egoist și guraliv, continuă să iubească și să ierte. Această nouă privire îi este salvatoare, întrucât îl determină să invoce cu căință milostivirea lui Dumnezeu, care îi este oferită imediat: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!”

Doar trăită astfel regalitatea lui Isus, se poate înțelege emoția sfântului apostol Paul atunci când spune că „are lacrimi în ochi” (Fil 3,18) gândindu-se la acei oameni care umblă ca dușmani ai crucii lui Cristos!

Când ne ispitește dorința de putere, de înavuțire cu orice preț, de fală și de celebritate, putem mărturisi regalitatea lui Isus, spunând cu credință asemenea Apostolului neamurilor: „Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10).

Din Izvoarele franciscane (FF 1031-1032)

„Odată, [Francisc] a întâlnit un cavaler, nobil dar sărac și prost îmbrăcat și compătimind cu pietate afectivă sărăcia lui, îndată s-a dezbrăcat și l-a făcut pe celălalt să se îmbrace cu hainele sale. Astfel, cu un singur gest a împlinit un dublu act de pietate, pentru că a ascuns rușinea unui nobil și a ușurat sărăcia unui sărman.

„În noaptea următoare, pe când dormea, bunătatea lui Dumnezeu l-a făcut să vadă un palat mare și frumos, plin de arme însemnate cu Crucea lui Cristos, pentru a-i demonstra în formă vizibilă cum milostenia lui față de cavalerul sărac, din dragoste pentru marele Rege, urma să fie răsplătită cu o recompensă fără asemănare. El a întrebat cui aparțin acele arme și un glas din ceruri l-a asigurat că toate erau ale lui și ale cavalerilor săi. Când s-a trezit, dimineața, a crezut că trebuie să înțeleagă, că acea neobișnuită viziune era pentru el o prevestire de glorie. De fapt, el încă nu știa să intuiască adevărul lucrurilor invizibile prin aparențele vizibile. De aceea, necunoscând încă planurile divine, a decis să meargă în Puglia, în serviciul unui conte nobil, cu nădejdea de a dobândi astfel acel titlu de cavaler pe care i-l indicase viziunea.

Peste puțin s-a așternut la drum, dar abia ajuns în orașul cel mai apropiat, îl auzi pe Domnul zicându-i noaptea, pe un ton familiar: «Francisc, cine poate să te ajute mai mult: Stăpânul sau sluga, cel bogat sau cel sărac?» «Stăpânul și cel bogat», a răspuns Francisc. Și îndată glasul a continuat: «Și atunci, de ce lași pe Stăpân pentru slugă, pe Dumnezeu, atât de bogat, pentru omul, atât de sărac?»”.

Distribuie cu: