Lc 21,5-19

În acel timp, unora care vorbeau despre templu că este ornat cu pietre frumoase şi daruri votive, Isus le-a spus: „Cât despre lucrurile acestea pe care le vedeţi, vor veni zile în care nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată”. Ei l-au întrebat: „Învăţătorule, când vor fi acestea şi care va fi semnul că ele au să se întâmple?” El le-a zis: „Vedeţi să nu fiţi înşelaţi, căci vor veni mulţi în numele meu, spunând: «Eu sunt!» şi: «Timpul este aproape!» Nu mergeţi după ei! Când veţi auzi despre războaie şi revolte, nu vă temeţi, căci trebuie să se întâmple acestea mai întâi, însă nu va fi îndată sfârşitul!” Apoi le spunea: „Se va ridica un neam împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Vor fi cutremure mari şi, în diferite locuri, foamete şi epidemii; vor fi fapte înfricoşătoare şi semne mari din cer. Dar, înainte de toate acestea, vor pune mâna pe voi şi vă vor persecuta; vă vor purta prin sinagogi şi închisori, vă vor duce în faţa regilor şi a guvernanţilor din cauza numelui meu. Aceasta va fi pentru voi o ocazie de a da mărturie. Puneţi la inima voastră să nu vă pregătiţi dinainte cum vă veţi apăra, căci eu vă voi da grai şi înţelepciune cărora niciunul dintre potrivnicii voştri nu le vor putea rezista şi nici răspunde! Veţi fi trădaţi de părinţi, de fraţi, de rude şi prieteni şi vor ucide pe unii dintre voi; veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu. Dar niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Prin statornicia voastră vă veţi mântui sufletele”.

Comentariu

În evanghelia acestei duminici evanghelistul Luca, apelând la limbajul apocaliptic al timpului, ni-l prezintă pe Isus vestind distrugerea templului din Ierusalim. Un eveniment caracterizat de semne impresionante ce simbolizează naşterea unei lumi noi, căci „apocaliptic” nu este sinonim cu „groaznic” sau cu „catastrofal”, ci cu „dezvăluire”, „înnoire”. La originea sa, acest gen literal nu urmărea să înspăimânte, ci să dezvăluie, să reveleze sensul tainic al istoriei, și, astfel să întărească credința și speranța credincioșilor.

Isus îi aude pe unii vorbind despre frumusețea templului din Ierusalim, și văzând admirația și încântarea lor, le atrage atenția că oricât de frumoase ar fi operele acestei lumi, ele nu vor dăinui veșnic; mai devreme sau mai târziu din ele „nu vor mai rămâne piatră peste piatră”.

Astfel, Mântuitorul îi invită să nu-și oprească privirea asupra ornamentelor exterioare ale templului, ci să rămână mai curând încântați de prezența tainică a lui Dumnezeu în mijlocul lor, să-și deschisă mintea și inima lucrării sale mântuitoare care nu este construită din pietre și ziduri, ci din „credința care lucrează prin iubire” (Gal 5, 6).

Ceea ce ne poate surprinde este „libertatea” cu care Isus vorbește în continuare despre războaie, cutremure, foamete și epidemii, semne cerești și persecuții, aceste rele care produc atâta suferință oamenilor și care sunt prezente și astăzi pe pământ, dar al căror sens Isus nu ni-l dezvăluie. Fiul lui Dumnezeu nu răspunde la întrebarea „de ce” au loc toate acestea, și de ce conștiința noastră se raportează la ele ca la un rău. Sunt ele necesare? Au vreun rost și care ar fi acela? Trebuie să le acceptăm ca pe o fatalitate și să nu ne mai plângem pentru că fac parte din legile după care se conduce natura, universul și lumea?

Singurul răspuns pe care ni-l dă Isus este că toate acestea vor fi pentru noi „o ocazie de a da mărturie”. În timp ce pentru noi relele fizice sunt surse ale suferinței, pentru Isus ele sunt „ocazii” de a da mărturie. Vorbind astfel, Mântuitorul răstoarnă modul nostru de a gândi, fixat în realitatea acestei lumi. Dar dacă reducem orizontul vieții noastre doar la realitățile, fie ele frumoase, mărețe, încântătoare, ale acestei lumi, „filosofia” noastră nu ne va fi de nici un folos în momentul în care vom constata că din ele, de fapt, nu mai rămâne „piatră peste piatră”.

Calitatea vieții adevărate, ne învață Isus, nu este dată de construcții, de bunurile acestei vieți, de titlurile, onorurile și stima lumii, ci de iubirea care susține și manifestă forța ei biruitoare și netrecătoare.

Doar prin iubirea lui Dumnezeu primită și dăruită, totul devine prețios și poate dobândi calitatea veșniciei, chiar și firele de păr de pe capul nostru, întrucât își au originea în iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Cât de surprinși vom fi la împlinirea timpurilor când vom constata că un pahar de apă, un cuvânt de încurajare dat unui deznădăjduit, o jumătate de oră petrecută cu un bolnav, iertarea unei ofense, acceptarea persecuției din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, vor avea o valoare infinit superioară piramidelor egiptene, Zidului Chinezesc, Turnului Eiffel, Casei Poporului și altor construcții de piatră, ale căror soartă este inevitabil supusă vremelniciei.

Din Izvoarele franciscane (FF 1044)

 „[Francisc] eliberat de legăturile dorinţelor pământești, el care dispreţuia lumea a părăsit oraşul și s-a refugiat în adăpostul singurătăţii pentru a asculta, în tăcere, tainicele conversații ale cerului.

Şi, în timp ce omul lui Dumnezeu traversa pădurea cântând și înălțând laude lui Dumnezeu în limba franceză, a fost asaltat de un grup de bandiţi, iviţi pe neaşteptate. Aceştia, l-au întrebat cine este. Omul lui Dumnezeu, plin de credință, a răspuns profetic: „Eu sunt mesagerul Marelui Rege”. Auzindu-l, tâlharii l-au lovit și l-au aruncat într-o groapă plină cu zăpadă, spunând; „Stai acolo, mesager mizerabil al lui Dumnezeu”.

Pe când plecau ei, Francisc a ieşit din groapă şi, cuprins de bucurie, și-a continuat drumul cântând cu glas şi mai puternic laudele în cinstea Creatorului tuturor lucrurilor, încât răsuna pădurea”.

Distribuie cu: