Matei 3,1-12
În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul predicând în Pustiul Iudeii. El zicea: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Acesta este cel despre care a spus Isaia, profetul, care zice: „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui!” Acest Ioan avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele în jurul coapselor sale, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică. Şi veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului şi erau botezaţi de el în râul Iordan mărturisindu-şi păcatele. Văzând că mulţi dintre farisei şi saducei veneau la botezul lui, le spunea: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Faceţi deci rod vrednic de convertire! Să nu credeţi că puteţi spune: „Îl avem ca tată pe Abraham”, pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea! Securea este deja la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt în stare să-i duc încălţămintea. El vă va boteza în Duh Sfânt şi cu foc. Lopata de vânturat este în mână lui şi va curăţa aria sa: va aduna grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”.

Comentariu
Ioan Botezătorul, profetul adventului, se bucura de autoritate și stimă printre contemporanii săi pentru că învățătura sa era întărită de exemplul vieții sale. Evanghelistul Matei ni-l descrie ca pe un om sobru, plin de duh, tărie și curajos, care ne amintește de profeții din vechime, mai ales de profetul Ilie.

În evanghelia acestei duminici sunt câteva detalii asupra cărora sfântul Matei insistă în mod voit, pentru a ne ajuta să înțelegem sensul mesajului lui Ioan.

În primul rând, ni se spune că Ioan Botezătorul „predica în pustiu” și că „veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului”

Ne este prezentată aici o imagine a exodului. Poporul ales a fost scos de Dumnezeu din țara sclaviei și a fost dus în pustiu, unde a învățat să creadă, să-l recunoască și să-l urmeze pe adevăratul Dumnezeu. Așadar, pustiul a însemnat pentru poporul lui Israel o școală a credinței și a libertății.

Dumnezeu s-a folosit deseori în istoria mântuirii de pustiu pentru a-și educa poporul la libertate, la adevăr, la credință. Spune Dumnezeu prin gura profetului Osea referindu-se la Israel: „o voi ademeni, o voi duce în pustiu și-i voi vorbi la inimă!” (Os 2,16).

La nivel spiritual, pustiul a fost considerat de către tradiția Bisericii o etapă de bază a experienței spirituale și a parcurgerii unui autentic drum de credință. În pustiu se regăsește calmul, se renunță la tot ceea ce este superfluu și îngreunează viața, se simte liniștea și se experimentează tăcerea; se poate sta cu sine însuși în singurătate și rugăciune, se distinge vocea lui Dumnezeu, chemarea sa și se redescoperă simplitatea, umilința și sobrietatea.

Pustiul este necesar pentru a ne elibera de falsele noastre certitudini, obișnuințe, mode și mentalități („oalele cu carne din Egipt”), și a-l întâlni pe Dumnezeul adevărat. De aceea, Ioan „îi scoate” pe contemporanii săi din Ierusalim și din împrejurimi, – acolo unde trăiau fără libertate – și-i conduce în pustiu, pentru ca de aici să-și poată privi cu alți ochi viața, modul în care s-au obișnuit să gândească și să trăiască, și astfel să facă ei înșiși diferența.

Atâta timp cât nu ne rupem de un anumit context și de un anumit anturaj în care ne-am obișnuit să trăim, nu reușim să ne dăm seama de ceea ce este greșit în modul nostru de a trăi și de a gândi.

De altfel, Ioan Botezătorul, îi îndeamnă pe cei care vin la el în pustiu la convertire, adică la schimbarea modului de a gândi. Cuvântul său este îndreptat către toate categoriile de oameni, de la cei mai simpli, până la cei mai religioși și învățați. Mai mult, tocmai acestora din urmă – fariseii și saduceii, profetul le adresează cuvinte grele: „Pui de vipere!” Vipera este un animal care atunci când simte un pericol, mai ales pericolul focului, încearcă să scape, renunțând chiar la o parte din corpul ei.

Numindu-i „pui de vipere”, Ioan lovește puternic în mentalitatea lor, în mecanismele lor de apărare și în compromisurile cu care s-au obișnuit să trăiască; totodată îi cheamă pe acești reprezentanți religioși ai poporului, la interiorizarea credinței, la schimbarea inimii și nu a înfățișării, la eliminarea superficialității și a opulenței pe care le practică cu aroganță, trufie și mândrie. Și pe aceștia, Ioan Botezătorul mai întâi îi „scoate afară” din mediul lor obișnuit și apoi îi cheamă la convertire, la schimbarea mentalității.

Punerea în discuție a unui mod greșit de a fi și de a trăi este întotdeauna necesară în viața noastră, dar ea nu poate avea loc decât dacă ne hotărâm să „ieșim în pustiu” și să ne privim cu atenție din afara mediul în care trăim zilnic; să avem curajul să ne privim în lumina cuvântului lui Dumnezeu, căci doar așa vom descoperi că într-un anumit mediu degradant, pierderea bunului simț, a măsurii juste, a conștiinței simple și curate, are loc pur și simplu.

În sfârșit, Ioan le spune și motivul convertirii: „Împărăția Cerurilor este aproape”.

Profetul le deschide ochii celor care-l ascultă, le formează sensibilitatea spirituală și le luminează conștiințele pentru ca să-l poată recunoaște pe Mesia, pe cel căruia nu e în stare să-i ducă încălțămintea și care va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc, adică cu iubirea creatoare și milostivă, dătătoare de har și de viață, a lui Dumnezeu.

Din Izvoarele franciscane (Florilegiu,  X, FF 1838)
„Odată, sfântul Francisc se afla la Porţiuncula împreună cu fratele Masseo da Marignano, om de mare sfinţenie, discreţie şi har în vorbirea despre Dumnezeu, fapt pentru care sfântul Francisc îl iubea foarte mult; într-una din zile, întorcându-se Francisc din pădure, unde-şi făcuse rugăciunile, îi ieşi înainte fratele Masseo, care voind că ştie cât era Francisc de umil, îl întrebă: „De ce la tine, de ce la tine, de ce la tine?” Sfântul Francisc răspunse nedumerit: „Ce vrei să spui?” Zise fratele Masseo: „Spun, de ce toată lumea te urmează şi fiecare persoană vrea să te vadă, să te audă şi să te asculte? Tu nu eşti un om frumos la chip, nu ești foarte instruit, nu eşti nici nobil; cum se face, deci, că toţi te caută?” Auzind aceste cuvinte sfântul Francisc, plin de bucuria duhului, ridicând capul spre cer, rămase pentru un timp cu mintea ridicată la Dumnezeu; apoi reintrând în sine, a îngenuncheat şi a adus laudă şi slavă lui Dumnezeu, după care, s-a îndreptat spre fratele Maseo şi plin de fervoarea Duhului i-a zis: „Vrei să ştii de ce la mine? Vrei să ştii de ce la mine vine toată lumea? Iată răspunsul pe care l-am primit de la ochii Preaînaltului Dumnezeu, care în orice loc priveşte atât la cei buni cât şi la cei răi: întrucât acei ochi preasfinţi nu au văzut printre păcătoşi pe nimeni mai josnic, mai neînsemnat, şi nici mai mare păcătos decât mine… şi pentru că dorind să facă această operă minunată nu a găsit creatură mai mizerabilă decât mine pe acest pământ; de aceea m-a ales pe mine pentru a combate nobleţea, măreţia, puterea, frumuseţea şi înţelepciunea acestei lumi; astfel să se facă cunoscut că orice virtute şi orice bine provine de la El şi nu de la vreo creatură şi pentru ca nici un om să se glorifice alături de el, ci acela care se înalță să se înalţe în Domnul, căruia îi aparţine toată cinstea şi mărirea în veci.

Atunci fratele Masseo auzind un răspuns atât de umil, spus cu atâta fervoare, se înspăimântă şi cunoscuse fără urmă de îndoială că sfântul Francisc era într-adevăr înrădăcinat în umilinţă. Spre lauda lui Isus Cristos şi a sărăcuţului Francisc. Amin” .

Distribuie cu: