Loading...

Duminică, 11 decembrie 2016, a III-a din Advent

1083

 

Matei 11,2-11
În acel timp, auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?” Isus, răspunzând, le-a spus: „Mergeţi şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună! Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”. După ce au plecat aceştia, Isus a început să le vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt? Sau ce altceva aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei care poartă haine moi sunt în casele regilor! Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea înaintea ta». „Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”.

 

Comentariu
Ioan Botezătorul, „profetul adventului”, continuă să ne vorbească și în evanghelia acestei duminici, și o face altfel de cum ne-a obișnuit. Nu ne mai cheamă în pustiu, adică departe de mentalitatea dominantă și de obișnuințele cotidiene, nu ne mai îndeamnă la convertire, ci ne vorbește prin propria sa „slăbiciune”, manifestată printr-o formă de îndoială cu privire la modul în care Isus a ales să-și trăiască misiunea de Mesia.

Profetul se află în închisoare, tocmai datorită credinței sale, curajului său, coerenței cu propriile principii, fidelității față de adevăr și față de Dumnezeu. Cei puternici ai vremii, din dorința de a-l reduce la tăcere și a se pune la adăpost de mustrările sale, l-au aruncat în temniță. Din acest loc al suferinței, Ioan aude despre învățătura și faptele lui Isus din Nazaret și ceva îl nedumerește, pentru că se așteptase ca trimisul lui Dumnezeu să se comporte altfel. Poate mai îndrăzneț, mai puternic, mai hotărâtor, de ce nu, mai auster, mai sever, mai aspru, așa cum era chiar el, profetul care trăia în pustiu, se îmbrăca cu o haină din păr de cămilă și se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.

De câte ori imaginea noastră de Dumnezeu, nu se dovedește a fi o reflexie a propriei noastre personalități? Ne autoconvingem că Dumnezeu este asemănător nouă, și ne imaginăm naivi că ceea ce avem noi în mod limitat, el posedă în mod desăvârșit. Această imagine falsă de Dumnezeu este cel mai mare idol cu care trebuie să ne luptăm în viața noastră de credință pentru că este cel mai greu de distrus. Acest idol se luptă cu adevăratul Dumnezeu revelat de Isus, pe care nu-l acceptă, pe care-l respinge, pe care-l urăște. Este importantă imaginea pe care ne-o facem despre Dumnezeu, întrucât ea ne dictează simțirea, gândirea și comportamentul.

În fața imaginii lui Dumnezeu pe care o revelează Isus, idolul din mintea lui Ioan Botezătorul, se simte deranjat și amenințat. Totuși, fiind un bărbat drept, profetul își trimite ucenicii la Isus ca să-l întrebe direct: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?”

Îndoielile și poticnirile noastre pe drumul credinței pot fi depășite doar dacă i le prezentăm lui Isus, fără teamă și cu sinceritate. Isus nu va încerca să ne îndoctrineze cu idei, ci ne va îndrepta privirea spre lucrarea pe care el o săvârșește în lume: „orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună!” Isus în viața sa publică, și astăzi ca Domn al timpului și al istoriei, continuă să înfăptuiască în noi, și împreună cu noi, în lume, ceea ce le-a vestit consătenilor săi în sinagoga din Nazaret: lucrarea de har și de bunăvoință a lui Dumnezeu. Cei din Nazaret ar fi voit ca Dumnezeu să se răzbune pe dușmanii lui Israel, așa cum se citea mai departe în Cartea lui Isaia, dar Isus, a închis cartea și a refuzat să rostească cuvântul răzbunare, gest ce i-a nemulțumit pe consătenii săi.

Dumnezeu nu poate să se răzbune pe nimeni, așa cum nu judecă și nici nu condamnă pe nimeni, nici măcar pe dușmanii săi, iar patima și moartea lui Isus pe cruce reprezintă actul suprem și definitiv al revelării adevăratului Dumnezeu care nu este decât Iubire. Doar cine nu înțelege și nu vede forța acestei iubiri, care și în cele mai cumplite suferințe continuă să ierte, să se roage, să se dăruiască pe sine și să se abandoneze Tatălui, va continua să-și imagineze, sau poate chiar să pretindă, ca Dumnezeu să fie altfel, decât Iubire. Dar Isus, Dumnezeu Întrupat, nu poate fi decât el însuși, și tocmai de aceea adaugă: „Fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.

După acest răspuns, Ioan își va reconsidera viziunea sa despre Mesia, și va abandona imaginea falsă pe care și-o făcuse despre Dumnezeu, ajungând să-l recunoască pe Mesia ca „Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii” (cf. In 1,29), și nicidecum, ca „lupul”, „leul”, sau vreo altă jivină puternică și fioroasă, venită să-i distrugă pe păcătoși și pe dușmanii lui Dumnezeu.

Tocmai prin această acceptare a adevăratului Dumnezeu, așa cum este și nu cum ar fi voit să fie, Ioan s-a dovedit un adevărat ucenic al lui Isus, „prieten al Mirelui”, cel despre care Isus însuși avea să spună „că nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât el”.

Timpul adventului este o perioadă de har în care putem să ne gândim mai mult la imaginea noastră de Dumnezeu și să ne întrebăm dacă este aceiași cu imaginea pe care Isus Cristos ne-a revelat-o.

 

Din Izvoarele Franciscane (FF 522)
„Frații care au trăit în preajma lui Francisc știu foarte bine cum zilnic, ba chiar în orice moment, îi înflorea pe buze amintirea lui Isus: cu câtă suavitate și gingășie îi vorbea, cu câtă duioșie vorbea cu el! Gura vorbea din preaplinul inimii, iar acest izvor luminat de dragoste ce-l umplea pe dinăuntru, se revărsa și în afară. Era cu adevărat foarte ocupat cu Isus. Pe Isus îl purta mereu în inimă, îl avea pe buze, în urechi, în ochi, în mâini, în toate membrele […] Tocmai pentru că-l păstra mereu în inimă cu multă dragoste pe Isus Cristos răstignit, a fost însemnat în mod glorios, mai mult decât oricine altcineva, cu imaginea sa, pe care el avea harul de a o contempla în timpul extazului, în gloria inefabilă și tainică, șezând de-a dreapta Tatălui, cu care este egal în măreție, Fiul Celui Preaînalt, în unire cu Duhul Sfânt, trăiește și domnește, biruie și stăpânește, Dumnezeu veșnic glorios, în vecii vecilor. Amin!”.

Distribuie cu: