Marcu 7,1-8.14-15.21-23
Fariseii și unii dintre cărturarii veniți de la Ierusalim s-au adunat în jurul lui și au văzut că unii dintre discipolii lui mâncau cu mâinile necurate, adică nespălate – căci fariseii și toți iudeii nu mănâncă dacă nu-și spală mâinile, ținând astfel obiceiurile din bătrâni, iar când se întorc de la piață, nu mănâncă dacă nu se purifică; mai sunt și multe altele pe care le-au primit ca să le păzească: spălarea paharelor, a oalelor și a vaselor de bronz. Așadar, fariseii și cărturarii l-au întrebat: „De ce discipolii tăi nu urmează obiceiurile din bătrâni, ci mănâncă cu mâinile necurate?” El le-a spus: „Bine a profetizat Isaia despre voi, ipocriților, după cum este scris: Acest popor mă cinstește cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învățături care sunt doar porunci ale oamenilor. Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi țineți obiceiul oamenilor”.  Chemând din nou mulțimea, le-a spus: „Ascultați-mă cu toții și înțelegeți! Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur”. Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru și-l fac pe om impur”.

Comentariu
E ușor de căzut în capcana dualismului dacă înțelegem cu superficialitate cuvintele lui Isus: „Duhul este cel care dă viață, trupul nu folosește la nimic” (In 6,63), am citi în evanghelia duminicii anterioare, dar în contextul în care Isus ne cerea să mâncăm/mestecăm trupul său. La prima vedere, mesajul evangheliei duminicii a XX-a pare să fie că răutatea se află doar în interiorul omului, nu și în afara sa, că ceea ce contează este doar viața spiritului aflat în legătură cu Dumnezeu, fără a ține seama de convențiile comunității de credință, că legile și obiceiurile omenești fac mai mult rău decât bine conviețuirii dintre oameni, că sfințenia, și credința în general, e o chestiune privată, personală, ce nu are de-a face cu alții. Exemplul vieții lui Isus contrazice aceste interpretări. De fapt, el ne oferă în acest fragment un model de discernământ al credinței și al manifestării sale.

Ocazia este, ca de fiecare dată, un fapt aparent banal: ucenicii mănâncă fără să se spele pe mâini, lucru care ar fi trecut neobservat, dacă în preajma lui Isus nu ar fi fost fariseii și cărturarii, prezenți, nu pentru a asculta cuvântul lui Isus, așa cum făceau mulțimile, ci pentru a-l „vedea”, adică a-l judeca. În Evanghelia după Marcu ei îl însoțesc pe Isus ca opozanți ai săi; nimic din ceea ce face sau spune Isus nu e bun: dacă predică, ei consideră că vorbește împotriva Legii, dacă face minuni sau scoate diavoli, puterea îi vine de la Beelzebul; de fapt, l-au considerat un blasfemator de la început (2,7) și drept urmare vrednic de moarte. Îl urmăresc cu suspiciune pentru a căuta să li se confirme judecata, bineînțeles ei înșiși considerându-se etalonul de trăire a credinței; ei erau cei separați (semnificația numelui de fariseu), după modelul lor trebuia împlinită voința lui Dumnezeu. Isus le atrage atenția că tocmai aici greșesc și sunt ipocriți: nu omul este măsura credinței, ci Dumnezeu; obiceiurile omenești, firești de altfel, parte a culturii fiecărui popor, nu pot emite pretenția de a se identifica cu voința lui Dumnezeu; legile omenești, necesare în relațiile sociale, nu pot revendica superioritatea în fața cuvântului lui Dumnezeu.

Ritualurile de purificare, prevăzute și de Legea lui Moise, pe care însuși Isus o consideră inspirată, aveau rolul de a-i aminti omului că orice lucru provine de la Dumnezeu și de aceea trebuia tratat cu respect, cu sfințenie, pentru că Dumnezeu este sfânt și sfințește totul; fariseii și cărturarii nu puteau să nu știe acest lucru, dar au transformat ritualurile într-un scop în sine, într-un mijloc de sfințire proprie, eliminându-l astfel pe Dumnezeu și lucrarea sa de sfințire. Astfel, ritualul, în loc să-l apropie pe om de Dumnezeu, îl îndepărta. De aceea, în acord cu mesajul tuturor profeților Vechiului Testament, Isus demască ipocrizia religioasă și instrumentalizarea lucrurilor sacre; nu dorește eliminarea riturilor ca mijloc uman de exteriorizare a credinței, ci trăirea lor în adevăr. Iar adevărul, după cum afirmă sfântul Augustin, nu poate fi despărțit de caritate, de iubire. Fariseii și cărturarii se foloseau de neîmplinirea ritului spălării pentru a-l acuza și condamna pe Isus și pe cei care îl urmau. Ba mai mult (din păcate, lectura liturgică omite acest exemplu), ei neagă exercitarea carității în favoarea împlinirii unor norme rituale, precum cea de „Korban”, prin care un lucru (obiecte, dar cel mai adesea bani) erau considerate oferte sacre și, drept urmare, vărsate în visteria templului (adică a preoților de la templu); în felul acesta, cineva se putea debarasa chiar de obligațiile familiale, precum îngrijirea părinților, având conștiința „împăcată” (amăgită).

În același timp Isus atrage atenția că respectarea ritualurilor nu poate fi folosită ca instrument de supunere a celorlalți. În Evanghelia după Matei, Isus afirma despre aceeași farisei și cărturari: „leagă poveri apăsătoare și greu de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să miște nici cu un deget” (23,4). De aceea, falsul discernământ al voinței divine și ipocrizia dăunează nu numai raportul personal cu Dumnezeu, ci mai ales legătura cu aproapele. Toate cele treisprezece păcate enumerate de Isus ca izvorând din intimitatea omului au consecințe negative asupra relației cu aproapele, astfel că, în definitiv, impuritatea nu constă în respectarea unor norme exterioare, ci în atitudinea falsă, interesată, lipsită de iubire concretă față de aproapele.

Din Izvoarele Franciscane
FF 204: Vedeți, orbilor, înșelați de dușmanii voștri, adică de trup, de lume și de diavol, că trupului îi place să comită păcatul și i se pare un lucru amar să-l slujească pe Dumnezeu, pentru că toate cele rele, viciile și păcatele ies din inima omului, după cum spune evanghelia. Și astfel nu aveți nimic nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Credeți că veți avea multă vreme deșertăciunile acestei lumi, dar vă înșelați, pentru că vor vezi ziua și ceasul la care nu vă gândiți și pe care nu-l așteptați.

Distribuie cu: