Ioan 6,60-69
Când au auzit, mulți dintre discipolii lui au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-ați vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde a fost mai înainte? Duhul este acela care dă viața, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus știa de la început cine sunt cei care nu cred și cine este acela care îl va trăda. Și le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”.

După aceasta, mulți dintre discipolii lui s-au retras și nu mai mergeau cu el. Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreți să plecați și voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut și am cunoscut că tu ești sfântul lui Dumnezeu”. 

Comentariu
Finalul dialogului despre „pâinea vieții” îl găsește pe Isus în conflict nu doar cu iudeii pe care i-a avut în fața sa în tot acest timp, ci și cu propriii săi ucenici. De aceea, fragmentul evanghelic al Duminicii a XXI-a din Timpul de peste an este cu atât mai important pentru noi întrucât surprinde nu doar întrebările generale cu privire la sensul Euharistiei, ci mai ales neliniștea interioară pe care orice creștin o simte punându-se în fața adevărului și angajamentelor pe care ni le cere faptul ne a fi în comuniune cu Isus euharisticul.

Concluzia ucenicilor că „greu/dur” este cuvântul lui Isus, conform căruia el este pâinea coborâtă din cer care se dăruiește spre viața veșnică a omului, nu se referă la înțelegerea intelectuală a acestui adevăr, ci la trăirea lui. Ucenicii își dau seama că acceptarea lui Isus ca Fiu al unui Dumnezeu, diferit de cel predicat de părinții lor, un Dumnezeu care nu face uz de atotputernicia sa, de dumnezeirea sa, ci se coboară, am putea spune, se umanizează, ar însemna ca ei înșiși să nu mai aștepte de la Isus semne puternice, mesianice, în sensul dorit de evrei, și să urmeze ei înșiși calea străbătută de el, a slujirii, a umilinței, a jertfirii de sine. Ucenicii recunosc pe bună dreptate că este „dur” cuvântul lui Isus, greu de pus în practică, nu de înțeles. Cuvântul skleros (greu, dur, tare, încăpățânat), întrebuințat de evanghelist, e folosit în evanghelii în relație cu voința (sklero-kardia, împietrirea inimii) și sugerează că schimbarea, convertirea, pe care o cere Isus vine dintr-un act de voință, de credință. Ca atare, pentru a pune în practică mesajul Euharistiei e nevoie de credință, de voință. De altfel, Isus va remarca puțin mai încolo că „unii nu cred”.

Opusul credinței, după cum am notat și în evangheliile duminicilor anterioare, este murmurarea, numai că de această dată, înșiși ucenicii murmură, percep că mesajul lui Isus le este împotrivă, nu-i mulțumește, îi scandalizează pentru că tot ceea ce Isus revelează despre sine prin discursul euharistic contrazice ceea ce cred ei despre Dumnezeu, despre Mesia și despre ceea ce înseamnă a fi ucenicii lui Mesia. Acesta este și motivul pentru care Isus se așteaptă ca dintre ucenicii săi, nu doar să-l părăsească – toți îl vor părăsi la un moment dat –, ci și să-l trădeze. Cum poate fi depășit acest scandal? Doar prin acceptarea harului, chemării Tatălui care atrage la sine pe oricine caută cu sinceritate adevărul, misiune care e încredințată de fapt tuturor oamenilor. La împlinirea acestei meniri însuși Duhul Sfânt (cel care conduce la tot adevărul) îl luminează pe ucenicul lui Isus să accepte harul Tatălui și cuvintele lui Isus, care nu sunt cuvinte omenești, ci spirituale, rostite prin Duhul Sfânt.

În acest sens Isus folosește o altă frază care poate să scandalizeze: „Duhul dă viață, trupul nu folosește la nimic”. La prima vedere pare o frază care justifică ideile dualiste din discursurile sectelor gnostice de la începuturile creștinismului. Isus nu poate fi acuzat de asemenea idei întrucât pe tot parcursul cuvântării despre Euharistie a scos în evidență tocmai faptul că trebuie să mâncăm, să mestecăm trupul, carnea (sarx) sa reală, nu simbolică, carne prin care s-a manifestat dumnezeirea sa; „Cuvântul s-a făcut carne/trup”, spune același evanghelist. Isus folosește aceste cuvinte pentru a scoate în evidență, nu opoziția dintre spirit și trup, ci gratuitatea lui Dumnezeu care se manifestă tocmai prin ceea nu are nicio importanță, pentru că totul în ochii săi este dar. Prin Euharistie, Isus se face dar tuturor celor care vor să-l primească în mod gratuit și mai ales tuturor celor care, la rândul lor, se vor oferi celorlalți la fel de necondiționat.

Din această cauză Isus este părăsit de mulți dintre ucenicii săi care nu vor sau nu se simt în stare să împlinească acest îndemn. Însă Isus nu-i oprește, nu le reproșează plecarea, nu-i învinuiește pentru incapacitatea de decizie; nu-l interesează cât de mulți sunt ucenicii săi, ci cât de convinși sunt de persoana sa, cât de hotărâți sunt să pună în practică cuvintele și exemplul său. A mânca Euharistia, pe Isus, nu folosește la nimic dacă ucenicul nu devine Euharistie pentru ceilalți. Drept urmare, Biserica este comunitatea ucenicilor numai în măsura în care toți se străduiesc să devine Euharistie, în care toți, asemenea lui Petru, văd în Isus, nu una dintre căile de mântuire, ci singura cale, unicul mijloc prin care avem acces la cuvintele vieții veșnice, prin credință și prin cunoaștere, adică prin iubire.

Din Izvoarele Franciscane
FF 212: Vă îndemn cu hotărâre ca, lăsând orice grijă și preocupare, să faceți pocăință cu adevărat și să primiți cu suflet curat preasfântul trup și preasfântul sânge al Domnului nostru Isus Cristos, în sfânta celebrarea sa.

Distribuie cu: