Loading...

Duminică, 9 septembrie 2018, a XXIII-a din Timpul de peste an – Anul B

 

Marcu 7,31-37
Ieșind din nou din ținutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileii, în mijlocul ținutului Decapole. I-au adus un surd care vorbea cu greu și l-au rugat să-și pună mâna peste el. Luându-l la o parte din mulțime, i-a pus degetele în urechi și, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, privind spre cer, a suspinat și a zis: „Effata!”, care înseamnă „Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile și i s-a desfăcut legătura limbii și vorbea clar. Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea și, peste măsură de uluiți, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar și pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească”.

 

Comentariu
Cuvintele lui Isus găsesc uneori cu greu persoane care să le primească cu inima deschisă și gata să le pună în practică. „Greu este cuvântul acesta” spunea unul dintre ascultătorii lui Isus când el le cerea să mănânce trupul său și să bea sângele său. Doar inspirat omul poate spune asemenea lui Petru: „Tu, Doamne, ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Pentru a le asculta și a le transmite mai departe, ucenicul lui Isus are nevoie să aibă urechile „deschise” și limba „dezlegată”, așa cum scoate în evidență fragmentul evanghelic al Duminicii al XXIII-a de peste an; deschis și dezlegat trebuie înțelese mai întâi în sens pasiv, ca acțiune a lui Isus sau a Tatălui asupra noastră: „Nimeni nu poate veni la mine, dacă nu-l atrage Tatăl” (In 6,44). Misiunea lui Isus reflectă tocmai lucrarea Tatălui de a ne atrage la sine (cf. In 12,32), de a ne pregăti, ba chiar vindeca de ceea ce ne împiedică să fim fii autentici ai Tatălui, care ascultă și împlinesc voința sa cu responsabilitate.

Care este parcursul de străbătut în vederea acestui scop? Evanghelistul ni-l prezintă într-un mod foarte simbolic prin acest fragment neobișnuit în care ucenicii sunt absenți, iar numele lui Isus (deși e clar că despre el este vorba) nu apare niciodată. După ce a vindecat-o pe fiica femeii de origine siro-feniciană, Isus face o călătorie neobișnuită: pleacă din orașul Tir, se îndreaptă spre nord, trece prin orașul Sidon, coboară după aceea spre lacul Genezaret din Galileea păgânilor, trece lacul sau Iordanul și intră într-un teritoriu păgân, Decapole (în cea mai mare parte Sirian și Iordania de astăzi), unde trăiau foarte puțini evrei; așa că nu e clar cum de îl cunoșteau oamenii aceia, „mulțimea” (de obicei evrei), pe Isus. Mai observăm că Isus doar trece prin aceste locuri, fără să rostească vreo învățătură, aluzie la faptul că el a fost trimis la „oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15,25), poporul promisiunilor și al binecuvântărilor, urmând ca ucenicii săi să-i continue lucrarea „în toate națiunile” (Mt 28,19), „în toată lumea” (Mc 16,15). Acesta este și motivul pentru care această „minune” înfăptuită de Isus are loc într-un teritoriu păgân, în afara lui Israel, iar omul este „luat la o parte”, ca de fiecare dată când Isus le explică ucenicilor cuvintele sale sau îi cheamă să fie împreună cu el. Așadar cel „vindecat” este un (viitor) ucenic al lui Isus, un creștin, chemat să se lase pregătit de Isus pentru misiunea sa; interesant, această misiune e cerută de mulțime, de păgâni, care, fără să-l cunoască pe Isus, suspină după mântuirea sa. De altfel și Isus suspină pentru că este solidar cu suferința noastră, venită din incapacitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu și cu aproapele, din cauza lipsei auzului și a neputinței de a comunica.

Gestul lui Isus este profetic („ urechile surzilor se vor destupa […], limba celui mut va striga de bucurie”, Is 35,5-6) și încurajator pentru a deveni profet („Cine a pus omului gură? Și cine-l face mut sau surd, văzător sau orb? Oare nu eu, Domnul? Acum, du-te, eu voi fi gura ta”, Ex 4,11-12). Cel adus la Isus de fapt nu este chiar mut, el vorbește cu greutate, se bâlbâie, asemenea lui Moise și înseamnă că nu este nici surd din naștere, și-a pierdut auzul, nu contează în ce împrejurări; important e că Isus va schimba starea omului, redându-i cele două simțuri indispensabile pentru a intra în relație cu semenii, cu ceilalți, ba chiar în primul rând cu Dumnezeu; prima poruncă pe care trebuie să o împlinească cel credincios este: „Ascultă!”. Nici ucenicul lui Isus nu poate proclama cuvântul, dacă mai întâi nu-l ascultă.

Ne dăm seama că Isus nu vindecă auzul trupesc: evanghelistul spune că, deși îi atinge urechile cu degetele (degetul, conform Cărții Genezei este simbolul puterii creatoare a lui Dumnezeu, deci Isus este Fiul lui Dumnezeu, împlinește aceeași lucrare creatoare), omului i s-au deschis „auzurile” (literal), nu urechile, adică îi este dată deschiderea inimii, a întregii persoane de a accepta și înțelege cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt plin de Duhul Sfânt: saliva lui Isus, ce este pusă pe limba celui bâlbâit, este simbolul Duhului Sfânt care „călăuzește în tot adevărul” (In 16,13). Astfel transformat, omul și ceilalți simt noutatea raportului pe care îl pot acum stabili. Lumea este uluită, nu de minunea lui Isus, pentru că nu au asistat direct la ea, ci de posibilitatea de a intra în relație cu omul vindecat. De aceea, lucrul acesta nu poate fi trecut sub tăcere, el trebuie făcut cunoscut și altora. Nu doar răul contaminează, ci și binele, la rândul său, poate molipsi, poate convinge că „toate le-a făcut bine”.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă să fim sensibili la lumea care ne trimite la Isus pentru a fi vindecați de lipsa de deschidere la cuvântul lui Dumnezeu care ne dorește profeți ai săi în lumea pe care o numim păgână (după categoriile noastre), dar care poartă amprenta pașilor Domnului și este vrednică să o iubim, să intrăm în legătură sinceră și autentică cu ea pentru a o face părtașă de tezaurul Cuvântului salvator al lui Dumnezeu.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 224: Întrucât cel care este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu, noi, care suntem chemați într-un mod cu totul special pentru slujirile sfinte, nu trebuie doar să ascultăm și să punem în practică cele spune de Dumnezeu, dar în plus, pentru a înrădăcina în noi înălțimea Creatorului nostru și în el supunerea noastră, trebuie să avem grijă de obiectele sfinte și celelalte instrumente liturgice care conțin sfintele sale cuvinte.

 

Distribuie cu: