Luca 17,5-10
Apostolii i-au spus Domnului: „Mărește-ne credința!” Iar Domnul a spus: „Dacă aţi avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta. Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp, îi va spune: «Vino îndată şi aşază-te la masă!»? Nu-i va spune mai degrabă: «Pregătește-mi ceva pentru cină, încinge-te ca să-mi slujești până când voi mânca şi voi bea eu, după aceea vei mânca şi vei bea şi tu!»? Oare trebuie să-i mulțumească servitorului că a făcut cele poruncite? Tot așa şi voi, când faceți toate cele care vă sunt poruncite, spuneți: «Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»”.

Comentariu
Interlocutorii lui Isus sunt prezentați ca apostoli, aspect deosebit de important, pentru a înțelege cererea lor: „mărește-ne credința!” (Lc 17,5). Întrucât sunt apostolii care cer să le mărească credința, înseamnă că ei simțeau greutatea misiunii la care au fost trimiși de Domnul Isus. De fapt, apostol înseamnă „trimis”. Predicarea Evangheliei necesită credință, iar mărturisirea ei necesită o credință și mai profundă, căci de la teorie la practică există o distanță mare.

Între credință și necredință există uneori o prăpastie, alteori un abis, așa cum se verifică în cazul acesta, când tatăl copilului bolnav a cerut mai întâi ucenicilor să îl elibereze de neputința lui, dar nu au reușit. Dacă facem o legătură între neputința discipolilor de a-l exorciza pe duhul mut și cerința apostolilor de a le da mai multă credință, observăm că rugăciunea poate fi un remediu la percepția neputinței și a necredinței.

Credința, dacă există, este puternică și produce ceea ce se cere prin intermediul ei. Dacă nu există, rugăciunea nu se îndeplinește.

Ce putem înțelege din acest răspuns al lui Isus? Putem înțelege că Domnul ridică credința la nivelul imposibilului pentru om, dar al posibilului pentru Dumnezeu, iar trecerea de la imposibil la posibil se face prin intermediul cuvântului rostit cu credință: „ați spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te și plantează-te în mare!» şi v-ar asculta” (Lc 17,6).

Slujirea gratuită îl transformă pe apostol, determinându-l să spună după orice tip de slujire: „Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc 17,10). Privită din prisma credinței, viața devine o datorie, de care ne achităm slujind pe aproapele. Și unde este demnitatea umană în această situație? În slujirea cu credință.

Asemenea apostolilor, și Francisc voia să înțeleagă cum să slujească mai bine, iar Domnul i-a venit în întâmpinare cu întrebarea despre slujirea adevărată. Cui vrei să îi slujești: sclavului sau stăpânului? Francisc răspunde: stăpânului (2Cel, în Izv. Fr. 587).

Din acest exemplu deducem că, în orice situație a vieții, noi suntem chemați să slujim. Dacă nu îi slujim Domnului vom sluji sclavului, adică lumii acesteia cu viciile și păcatele sale sau propriilor patimi. Dacă îi slujim lui Dumnezeu, el ne eliberează de înclinațiile rele, pentru a sluji cu inimă neîmpărțită aproapelui.

Pentru a putea deveni slujitori adevărați avem nevoie de credința care se manifestă în atitudinea învățată de Isus: „Tot așa şi voi, când faceți toate cele care vă sunt poruncite, spuneți: «Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»” (Lc 17,10).

*

Distribuie cu: