Loading...

Duminică, 2 ianuarie 2022, a II-a după Crăciun – Anul C

Ioan 1,1-18
La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.

A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit.

Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au fost prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Comentariu
Ne aflăm în fața unei pagini lirice, ce reprezintă aproape sinteza celei de-A IV-a Evanghelii.

En archē = „la început” (In 1,1) se referă la natura și la existența Logosului, cu sensul de „înainte de toate timpurile și de creație”, făcând aluzie la primele cuvinte din Gen 1,1: „la început a creat Dumnezeu cerurile și pământul”. Însă, dacă în Gen 1,1 este vorba despre un început al timpului, când lucrurile au început să existe, în In 1,1 avem de a face cu un început înainte de începerea existenței lucrurilor. Este un început fără început, așa cum este Dumnezeu însuși, reprezentat aici de Logos.

Ținând cont de dubla influență culturală: elenistă și ebraică, mesajul primelor două versete ale Prologului poate fi următorul: Cuvântul care este Dumnezeu, în egalitate totală, comunică conținutul revelației divine de la nivelul transcendental sau trinitar, la nivelul uman. Trecerea de la nivelul trinitar la cel uman se face tocmai prin medierea universală a Logosului, a Cuvântului, căci „toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există” (1,3). 

Totul a fost creat, deci nu are amprenta Logosului, adică ceea ce a venit la existență prin intermediul Logosului nu are amprenta divină, fiind diferit. În alte cuvinte, este exclus panteismul. Toate lucrurile create, inclusiv persoanele, fac parte din logica lui Dumnezeu, dar nu sunt Dumnezeu. Logosul este „medierea” tuturor lucrurilor create. Logosul este „expresia” concretă a lui Dumnezeu, cu o funcție precisă în opera creației, aceea de înțelepciune. Înțelepciunea reprezintă criteriul după care Dumnezeu acționează în timpul creației. Un astfel de criteriu, asociat divinității, este tocmai Logosul, ca expresie a tot ceea ce este Dumnezeu, care conduce acțiunea revelatoare, creând și comunicând viața.

Dumnezeu invizibil și inaccesibil s-a revelat în Isus Cristos (1,18), care luminează omul cu privire la misterul lui Dumnezeu. Credința psalmistului: „în tine, Doamne, este izvorul vieții, și în lumina ta vom vedea lumina” (Ps 36,10), găsește plinătatea în credința creștinului. În Isus Cristos, care este lumina Tatălui, se poate vedea lumina. Legătura dintre Cuvântul lui Dumnezeu și lumină este prezentă deja în Ps 19,105: „Cuvântul tău este lumină pentru pașii mei”. Un exemplu concret este Orbul din naștere. El se înțelege ca ființă umană, abia după întâlnirea cu Isus, care răspunde dubiilor celor din jur prin expresia „Eu sunt!” (In 9,9).

„Iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5). Ce se înțelege prin întuneric? Este vorba despre lumea îndepărtată de Dumnezeu, de spațiul existențial al oamenilor încă neiluminat de lumina divină. Este vorba despre cel care urmează o cale întunecată și nu știe unde să pună piciorul, șchiopătează, nu știe pe ce cale să apuce. O traducere a „întunericului”, în limbaj existențial, poate însemna dezorientarea interioară, adică dezordinea idealurilor. Această dezorientare interioară poate deveni sistematică, constând în a nu cunoaște sensul evenimentelor, ce determină o abandonare la voia impulsurilor și a situațiilor de moment. Lipsa de cunoaștere a lui Isus conduce la a umbla în întuneric, adică a fi lipsit de acest punct de referință, oscilând între o extremă și alta, fără a ști bine ce se face și de ce, cu toate consecințele dezastruoase ce comportă o astfel de dezordine interioară.

Cine este în întuneric, cine este în dezordine existențială și nu îl recunoaște pe Isus urăște lumina. Confruntarea cu viața, care este lumină, duce la judecată. Cine rămâne benevol în întuneric rămâne în sclavia contingențelor cotidiane, fără a da un sens ultim vieții, atitudine ce duce la păcat, sub influența minciunii și a celui rău (8,34-36). Cine vine la lumină crede, este născut din Dumnezeu și rămâne în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Cine nu crede rămâne în zbuciumul dintre întuneric și lumină, o luptă în care îi este lăsată omului libertatea de a adera sau nu la lumina care este viață.

De aici deducem că există lumini neadevărate, fie pentru că sunt concepții antropologice sau filosofice greșite asupra omului, fie că sunt incomplete, precum a se opri și a rămâne fixați în revelația vechii alianțe, fără a vedea în interiorul ei revelația progresivă ce culminează cu fraza lui Isus: „Eu sunt lumina lumii” (8,12).

În concluzie, este vorba despre responsabilitatea omului. Cuvântul, sub formă de lumină, era în lume, era în contact cu oamenii (1,9). Lumea, în general, a fost creată prin intermediul lui, printr-o mediere. Deci, între oameni și Cuvânt există o relație strânsă, de aceea „a venit între ai săi” (1,11). În schimb, o parte dintre oameni se închid în fața acestei lumini, optează în sens contrar și nu îl primesc. Aceste persoane devin „lume”, în sensul peiorativ, ce coincide în mare parte cu conceptul de „întuneric”.

Darul total gratuit al Logosului, care vine între noi, este nevăzut de mulți, deoarece își închid ochii și îl refuză. Există însă și dintre aceia care își dau seama, îl acceptă și, crezând în numele său, devin fii ai lui Dumnezeu. Cei care cred sunt născuți din Dumnezeu. Filiația este, deci, bine focalizată în centrul Prologului (1,12-13), este oferită tuturor ca lumină ce luminează pe fiecare (1,9), însă este oferită libertății fiecăruia, fără a se impune, după cum nici un tată pământesc nu-și poate obliga fiul să-i accepte paternitatea.

Filiația lui Isus se distinge de creație. Aceasta din urmă îi privește pe toți oamenii, toți au fost creați la fel, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu.

Suntem invitați, așadar, la o lectură existențială a veștii bune. Cuvântul lui Dumnezeu, care din veșnicie este cu Dumnezeu și este Dumnezeu, este „pentru noi”, așa încât ne inserează în El, în viața sa și în filiația sa divină. Dacă pentru Paul, noi suntem fii ai lui Dumnezeu prin adopție (Rom 8,15; Ef 1,5), în virtutea credinței, pentru Ioan, noi am primit capacitatea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, prin faptul că primim Cuvântul și credem în numele său.

O parte neprecizată primește Cuvântul, îl acceptă, prin credință, primind astfel harul de a deveni fii ai lui Dumnezeu, prin exousia, adică puterea sau autoritatea ce le este dată celor care cred în numele lui. De remarcat faptul că exousia are de a face cu ousia, adică cu substanța divină, tocmai ceea ce ne face asemenea cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27).

„Și Cuvântul a locuit între noi” (In 1,14), adică „a pus cortul între noi”, făcând aluzie la experiența evreilor în deșert, la prezența lui Dumnezeu în cortul alianței (Ex Dt). Într-un loc deosebit al cortului, Moise se întâlnea cu Dumnezeu, dar rămânea distant de popor (Ex 33,9); în In 1,14, Isus își pune cortul în mijlocul nostru, pentru a împărtăși cu noi slăbiciunile noastre.

„Noi toți am primit din plinătatea lui și har după har” (In 1,16). Această afirmație apare jubilând, ca un ecou din gura celor care au crezut în Cristos, adică l-au primit în credință și au primit capacitatea mereu crescândă de a deveni fii ai lui Dumnezeu, indicând capacitatea de a primi „plinătate”, adică din abundența lui Dumnezeu, bunătatea și iubirea sa. O astfel de capacitate crește și se lărgește tot mereu. Expresia „har după har” nu indică succesiunea în timp, adică un har după altul, ci o creștere în intensitate, fiind valabilă pentru creștinii din toate timpurile, chiar dacă nu l-au văzut pe Isus în timpul vieții sale pământești.

Aproape în toate experiențele religioase întâlnim dorința de a-l vedea pe Dumnezeu. Această dorință crește în fiecare dacă este în contact cu religia. Prin relația de credință, se dorește ruperea vălului, pentru a-l vedea pe Dumnezeu față către față. După întâmplarea cu vițelul de aur, Moise îi cere o nouă întâlnire lui Dumnezeu (Ex 33,12 ș.u.), iar la un moment dat Moise spune: „arată-mi gloria ta” (Ex 33,18). Această expresie arată explicit dorința lui Moise și a fiecărui om de credință de a-l vedea pe Dumnezeu. Cerința îi este împlinită doar în parte, deoarece Moise trebuie să rămână în viață, iar dacă ar fi văzut fața lui Dumnezeu ar fi murit (Ex 33,23). Organismul uman nu ar rezista de uimire, în urma contactului direct cu Dumnezeu.

Ioan reia această tendință generală de a-l vedea pe Dumnezeu și afirmă: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (1,18). Prepoziția eis, tradusă „spre”, indică o mișcare către sânul Tatălui, adică intimitate și primire călduroasă. Imaginea se găsește în 1Rg 3,20; 17,19, simbolizând copilul în sânul mamei. Fiul care se apropie către sânul Tatălui este împins în această acțiune de către Duhul Sfânt, după cum un copil tinde către sânul mamei. Este o expresie antropomorfă, frumoasă, transferată la nivel trinitar, spunându-ne că Fiul are această relație unică cu Tatăl, fiind infinit ca Tatăl.

Fiul, în atitudinea sa către Tatăl, revelează profunzimea abisală și transcendentă a iubirii lui Dumnezeu.

Ca o sinteză practică, spunem că „La început era Cuvântul… a venit între ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,1.11); cu toate acestea, „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). Există multe persoane care nu reuşesc să mai remarce frumuseţea umanităţii, valoarea plină de măreţie de a fi creaţi de Dumnezeu, însă există şi persoane care „l-au primit şi acestora le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Aceştia ne amintesc ceea ce spune Dumnezeu care, după ce a creat totul, mai ales pe oameni, „a privit şi, iată, toate erau foarte bune” (Gen 1,31). Iată gingăşia lui Dumnezeu, Cel care era la început în afara timpului, a voit să aibă un început în timp, prin luarea unui trup omenesc; cu acest trup a venit şi a locuit între noi, pentru ca noi să nu mai dispreţuim trupul nostru prin diferite păcate, pentru ca să nu mai dispreţuim trupul celuilalt, îndemnându-l la păcat, pentru ca cei căsătoriţi să nu mai obstaculeze venirea la existenţă a unui alt trup, a unei noi fiinţe; pentru ca noi să vedem în celălalt prezenţa lui Dumnezeu și să vedem în trupurile noastre lăcașul Duhului Sfânt. Amin!

*

*

Distribuie cu: