Luca 2,41-52
Părinții lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, de sărbătoarea Paștelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo, după obiceiul sărbătorii. Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinții lui nu știau. Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuți. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toți cei care îl ascultau se mirau de înțelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriți şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijorați!” El însă le-a spus: „De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Însă ei n-au înțeles cuvântul pe care li-l spusese. Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creștea în înțelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Comentariu
Isus a avut părinți care trăiau cu angajament viața religioasă, respectând prescrierile, după cum este sintetizat în Lc 2,41-42: „părinții lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, de sărbătoarea Paștelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo, după obiceiul sărbătorii”.

Noi știm că tradiția biblică prevedea trei mari sărbători de pelerinaj, pe care Maria și Iosif le observau cu bucurie, considerându-le sfinte și voite de Dumnezeu, după cum este prescris în Ex 23,14-17: „De trei ori pe an să faci sărbătoare în cinstea mea. Să ţii Sărbătoarea Azimelor; timp de șapte zile, la vremea hotărâtă, în luna Abib, să mănânci azime după cum ţi-am poruncit; căci în luna aceasta ai ieșit din Egipt! […Să ţii] Sărbătoarea Secerișului, a celor dintâi roade din munca ta, din ceea ce ai semănat pe câmp; și Sărbătoarea Recoltei, la sfârșitul anului, când vei strânge de pe câmp rodul muncii tale. De trei ori pe an, toți cei de parte bărbătească să se prezinte în fața Domnului Dumnezeu!”.

Aceste trei sărbători se numeau de pelerinaj, căci evreii mergeau în grupuri organizate la locurile sfinte, cântând psalmi de pelerinaj în cinstea lui Dumnezeu. În plus, la Nazaret exista o sinagogă, unde Isus mergea în fiecare sâmbătă, după cum citim în Lc 4,16: „A venit la Nazaret, unde fusese crescut, și a intrat în sinagogă după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, și s-a ridicat ca să citească”.

Deci este vorba despre un obicei. De unde a primit Isus acest obicei? De la părinți. Este vorba despre un obicei bun care stă la baza a ceea ce noi numim virtuți teologale: credința, speranța, iubirea. Da, pentru că virtuțile nu sunt altceva decât daruri din partea lui Dumnezeu, pe care oamenii de credință le pun în practică, transformându-le în obiceiuri bune, în speranța că vor fi susținuți de Dumnezeu însuși, pentru a putea trăi în iubire la prezența lui.

În Evanghelia după sfântul Luca avem câteva texte care confirmă trăirea religioasă a părinților lui Isus. După ce a primit vestea cea bună din partea arhanghelului Gabriel, Maria merge să o întâlnească pe Elisabeta la Ein Karem, în apropiere de Ierusalim. Întrucât Zaharia era preot și slujea la templu, cu siguranță Maria a vizitat templul în cele trei luni cât a rămas în casa lui Zaharia (Lc 1,39-56). De asemenea, când s-au împlinit zilele purificării, părinții l-au dus pe Isus la Ierusalim, așa cum este relatat în Lc 2,22-24, după cum prevedea legea în Ex 13,2: „Sfințește-mi orice întâi născut care deschide pântecele dintre fiii lui Israel, atât dintre oameni, cât și dintre animale: acesta este al meu” (cf. Lev 12,2-8).

Dacă părinții lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, de ce Luca nu mai spune nimic despre intervalul de doisprezece ani? Oare părinții nu l-au mai luat cu ei în fiecare an la Ierusalim? Nu știm. Însă, dacă se amintește despre acest episod, înseamnă că vrea să ne spună ceva despre Isus. După tradiția ebraică, între doisprezece și treisprezece ani, băiatul devenea bar mizwah (Naz 29b; Abot V,21; Ket 50a) adică fiu al legii, când intra public în toate drepturile și obligațiile legii. De obicei acest ritual era sărbătorit în sinagoga din localitatea natală, însă părinții lui Isus au decis să sărbătorească la Ierusalim și să mulțumească pentru darul fiului, intrat de acum în drepturi și datorii depline cu privire la lege.

Ce frumos! Da, așa se construiește personalitatea religioasă a copiilor și a tinerilor. Nu trebuie să așteptăm până la nu se știe ce vârstă, pentru a decide dacă e bine să le vorbim copiilor despre Dumnezeu și să îi inițiem în practicile religioase. Educația religioasă este identică cu educația culturală și intelectuală, pe care o întreprindem încă de la cele mai fragede vârste. Ba aș spune că este mai importantă, deoarece educația religioasă construiește acele atitudini interioare care au de a face cu arhetipurile personalității, adică cu ceea ce stă la începutul oricărui comportament. Iar dacă omul este ceea ce gândește și crede, înțelegem că sfânta Familie de la Nazaret, formată din Iosif, Maria și Isus, poate fi o paradigmă, un model de educație pentru familiile noastre creștine.

Ca în orice familie umană, și în sfânta Familie de la Nazaret au existat momente de neatenție, când apare imprevizibilul ce provoacă angoasă, neliniște, întrebări, căutare. Abia după o zi întreagă de pelerinaj, părinții și-au dat seama că Isus lipsește și au început să îl caute, dând început profeției bătrânului Simeon care „i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: «Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicție – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău!»” (Lc 2,34-35).

Din reproșul Mariei adresat lui Isus, ne dăm seama de durerea părinților: „Văzându-l, ei au rămas înmărmuriți şi mama lui i-a spus: «Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijorați!»” (Lc 2,48). Aici, Maria este purtătoare de cuvânt a sfintei Familii, vorbește și în numele lui Iosif, ba chiar îl pune pe primul loc, dând dovadă de altruism: „tatăl tău și cu mine te-am căutat îngrijorați”.

Când copilul nu corespunde propriilor așteptări, e semn că părinții s-au blocat în imaginea pe care și-au făcut-o despre odrasla lor: Iosif și Maria nu își imaginau că Isus ar fi putut să le facă una ca asta. Cum să nu îi anunțe că avea de gând să rămână la Ierusalim?! E o atitudine tipică a părinților, când nu înțeleg atitudinea copiilor. În felul acesta, se pune pe primul loc propria angoasă, propria neliniște, și nu se mai vede contextul care descrie ce făcea în realitate Isus și care era reacția celor din jur: stătea „în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări. Toți cei care îl ascultau se mirau de înțelepciunea şi de răspunsurile lui” (Lc 2,46-47).

Isus se comporta ca un om adult și înțelept: mai întâi îi asculta pe învățători, apoi le punea întrebări.

Conștient de aceste calități ale sale, primite de la Dumnezeu ca pe un dar și o misiune, Isus le răspunde părinților cu două întrebări: „De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?” (Lc 2,49). „Însă ei n-au înțeles cuvântul pe care li-l spusese” (Lc 2,50). Cine crede că l-a înțeles pe deplin pe Isus se înșală. Isus este Fiul lui Dumnezeu și, în același timp, fiul Fecioarei Maria. Este Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Pentru a înțelege identitatea lui Isus, părinții săi au avut nevoie să frecventeze școala lui Isus. Tocmai de aceea „a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei” (Lc 2,51).

Isus nu se impune prin identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, ci rămâne supus părinților pământești, respectând porunca Decalogului: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!” (Ex 20,12). De acum încolo, în Evanghelia după sfântul Luca Mama lui Isus nu mai vorbește, iar Iosif nu mai apare deloc. Dar ce face Maria? „Păstra toate aceste cuvinte în inima ei” (Lc 2,50). Maria își făcuse o obișnuință din păstrarea și meditarea în inima ei a cuvintelor lui Isus sau a cuvintelor spuse despre Isus, observând cum „Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,52).

Ordinea creșterii lui Isus este importantă: mai întâi înaintea lui Dumnezeu, apoi a oamenilor. Pe primul loc se află Dumnezeu, după cum spusese Isus sub formă de întrebare: „Nu știați că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?” (Lc 2,49). E o minune pentru o mamă să vadă cum copilul pe l-a purtat nouă luni în sânul ei crește în înțelepciune, în statură și în har.

Dar pentru Iosif, care este însemnătatea acestei creșteri a lui Isus și cum s-a comportat până când a trecut la cele veșnice? Iosif contemplă minunea creșterii lui Isus și, în același timp, îi transmite înțelepciunea umană și meseria de lemnar pe care o cunoștea. Toate acestea, fără a se pune pe primul loc, ci rămânând în umbră, așa cum fac mulți tați în familiile lor.

Creșterea în statură a lui Isus este importantă și naturală. Creșterea în înțelepciune și în har este supranaturală. Atât Dumnezeu cât și oamenii observă această creștere a lui Isus, iar părinții vor continua să frecventeze școala fiului lor, până când Isus va decide să înceapă activitatea publică, la vârsta de treizeci de ani. În acest timp Iosif trece, probabil, la cele veșnice, iar Maria continuă să păstreze cuvintele lui Isus în inima ei, invitându-ne și pe noi să îi imităm exemplul. Amin!

*

Distribuie cu: