Loading...

Duminică, 2 aprilie 2017, a V-a din Timpul Postului Mare

1099

Ioan 11,1-45
În acel timp, era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei. Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă şi îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. Aşadar, surorile au trimis să i se spună: „Doamne, iată, cel care-ţi e prieten este bolnav!” Auzind, Isus a zis: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea”. Deşi Isus îi iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr, când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care era. Abia după aceea le-a spus discipolilor: „Să mergem din nou în Iudeea!” Discipolii i-au spus: „Rabbi, acum căutau iudeii să te bată cu pietre şi tu mergi iarăşi acolo?” Isus a răspuns: „Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se poticneşte, pentru că vede lumina acestei lumi. Însă dacă cineva umblă în timpul nopţii, se poticneşte, pentru că lumina nu este în el”. După ce a spus acestea, a adăugat: „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc”. Atunci discipolii i-au zis: „Doamne, dacă doarme, va fi salvat!” De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre somnul obişnuit. Aşadar, Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar să mergem la el!” Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalţi discipoli: „Să mergem şi noi ca să murim cu el!” Când a venit Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. Şi mulţi iudei veniseră la Marta şi Maria să le consoleze pentru fratele lor. Când a auzit că a venit Isus, Marta i-a ieşit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. Aşadar, Marta i-a spus lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă şi acum ştiu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”. Isus i-a spus: „Fratele tău va învia”. Marta i-a zis: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de pe urmă”. Isus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Ea, răspunzând, a zis: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”. După ce a spus ea aceasta, s-a dus şi a chemat-o pe sora ei, Maria, spunându-i în taină: „Învăţătorul este aici şi te cheamă”. Când a auzit, Maria s-a ridicat repede şi a venit la el. Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta. Atunci iudeii, care erau cu ea în casă şi o consolau, văzând-o pe Maria că s-a ridicat în grabă şi a ieşit, au venit după ea crezând că merge la mormânt ca să plângă acolo. Când a ajuns Maria unde era Isus, văzându-l, a căzut la picioarele lui, spunându-i: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”. Iar Isus, când a văzut-o că plânge şi că plâng şi iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat. Şi a zis: „Unde l-aţi pus?” I-au răspuns: „Doamne, vino şi vezi!” Şi Isus a lăcrimat. Atunci iudeii au început să spună: „Iată cât de mult îl iubea!” Dar unii dintre ei au zis: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?” Isus s-a înfiorat din nou şi a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. Isus a zis: „Ridicaţi piatra!” Marta, sora celui mort, i-a zis: „Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile”. Isus i-a spus: „Nu ţi-am zis că dacă vei crede vei vedea gloria lui Dumnezeu?” Au ridicat deci piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: „Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară, ca să creadă că tu m-ai trimis”. Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: „Lazăr, vino afară!” A ieşit mortul legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ceea ce făcuse el au crezut în el.

 

Comentariu
După ce în duminicile precedente evanghelistul Ioan ne-a dat mărturie despre Isus ca fiind „apa vie” și „lumina lumii”, în evanghelia acestei duminici ni-l prezintă ca viața veșnică. Și de această dată, evanghelistul Ioan ia ca punct de plecare a învățăturii sale teologice un eveniment concret, și anume: moartea lui Lazăr din Betania, un prieten, în casa căruia intra ori de câte ori avea posibilitatea, bucurându-se de ospitalitatea sa și a surorilor sale Marta și Maria.

Moartea cuiva drag este întotdeauna un moment de o cumplită suferință. Cum a trăit Isus un astfel de eveniment? Cum s-a raportat el la moarte și ce învățătură a lăsat celor care cred în el?

Deși problema morții este cea mai mare problemă cu care se confruntă omul, Isus nu a vorbit despre ea, decât în anumite contexte și cu o oarecare discreție și chiar detașare: auzind că Lazăr este bolnav nu merge imediat să-l viziteze, deși se știa că avea să moară.

Putem nota imediat că Mântuitorul în loc de moarte preferă cuvântul adormire, folosit deja în tradiția religioasă a poporului evreu. Iată câteva exemple: „David a adormit cu părinţii lui şi a fost îngropat în cetatea lui David” (1Reg 2,10); „Fericiţi cei care te-au văzut şi au adormit în iubire. Căci şi noi vom trăi” (Sir 48,11). Auzind despre moartea lui Lazăr, Isus spune: „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc”.

Să fie aceasta doar un mod al lui Isus de a vorbi pentru a atenua efectul tragic al morții? În mod cert, nu, ci mai degrabă este vorba despre un mod nou de a înțelege și trăi realitatea morții, pe care Isus vrea să o descopere prietenilor și ucenicilor săi.

Pe vremea lui Isus, în Palestina, înmormântarea avea loc în aceiași zi a decesului. Se credea că duhul mortului rămânea în mormânt până când se recunoștea în cadavru. În a patra zi, când începea procesul de descompunere, duhul părăsea mormântul și cobora în locuința morților (sheol), unde aștepta învierea în ziua de pe urmă, conform învățăturii cărturarilor și fariseilor, în care era formată și Marta.

Abia ajunge Isus în Betania, că Marta îi reproșează modul în care s-a comportat: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Acesta este un reproș pe care oamenii i-l fac lui Dumnezeu în toate timpurile: „Tu nu ești prezent atunci când avem nevoie de tine”.

Răspunsul lui Isus este prompt: „Fratele tău va învia”. Marta răspunde neconsolată: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă” (In 11,23-24). Credința în învierea de apoi, cel puțin așa cum o înțelegeau fariseii, nu avea puterea să consoleze pe cel care trebuia să trăiască moartea cuiva drag. Isus știa acest lucru, iar Marta îl confirmă.

Tocmai de aceea, Mântuitorul o ajută pe Marta, și implicit pe noi toți, să gândim altfel problema morții.

Isus, după ce se proclamă pe sine „învierea și viața”, spune: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci”. Într-un alt loc, afirmase: „Cine crede are viața veșnică” (In 3,15). Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că cel care crede în Isus este introdus prin însăși actul credinței sale într-o condiție nouă de viață care are calitatea veșniciei. Sfântul Apostol Paul, care a înțeles foarte bine această învățătură, scrie: „Înmormântaţi fiind împreună cu el prin botez, aţi şi fost înviaţi, prin credinţă, împreună cu el, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morţi” (Col 2,12).

Prin urmare, nu trebuie să așteptăm ziua de pe urmă pentru a învia, căci deja prin Botez, am fost introduși într-o viață nouă, în viața veșnică a Tatălui și în condiția de fii ai săi.

Isus îi cere Martei un singur lucru: credință. „Crezi tu asta?” (v. 26). Într-un fel, învierea lui Lazăr depinde de credința surorii sale: „Dacă crezi… vei vedea”. Tot așa cum, vindecarea unor infirmi, depinde de credința lor sau a celor apropiați: „văzând credinţa lor, a spus paralizatului: „Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” (Mt 9,2); Atunci le-a atins ochii spunând: „Să vi se facă după credinţa voastră!” (Mt 9,29); „Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale” (Mc 10,52).

Dacă Marta nu crede nu va putea vedea învierea fratelui ei. Pentru cei care nu cred, mormântul rămâne închis în întunericul morții. Isus are nevoie de acest „Da” spus cu credință de Marta („Da, Doamne”) pentru ca aceasta să-l redobândească viu pe fratele ei. La fel se întâmplă și cu sora ei Marta, care, chemată de Isus, se ridică (verbul indică învierea) și vine în grabă.

Ceea ce urmează, este un eveniment teologic.

Isus este dus la mormânt și aici le cere să dea piatra la o parte. Este piatra necredinței care nu permite vieții să intre în „locuința morților”. Din moment ce piatra este dată la o parte, în mormânt poate intra strigătul biruitor al învierii și vieții: „Lazăr, vino afară!” (v. 43).

Isus vestise că va veni ceasul în care toți cei care sunt în morminte și vor auzi glasul său, vor ieși.

„A ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era acoperită cu un ştergar” (v. 44). Această descriere a lui Lazăr face trimitere la imaginea „locuinței morților” în care decedatul era prizonierul morții: „Mă strângeau legăturile morții, eram prins în lațul sheol-ului” (Ps 116,3).

De fapt, evanghelistul spune că „mortul a ieșit”, nu Lazăr. Ne dăm seama că aceasta nu este o relatare cronicară, ci un eveniment de credință.

Cum ar fi putut Lazăr să iasă afară de vreme ce era legat și cu fața acoperită?!

Trebuie să mergem dincolo de text. Lazăr, cel care a părăsit lumea aceasta, nu este mort, ne spune Isus, în ciuda tuturor semnelor morții care sunt evidente: miroase, este legat etc., ci este viu. Mortul este în mormânt, dar Lazăr nu. Rămășițele sale pământești sunt în mormânt, dar Lazăr, adică persoana căreia le-a aparținut acestea, nu este în mormânt.

În sfârșit, ultima poruncă a lui Isus este: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” (v. 44). În ciuda așteptărilor celor prezenți, Isus nu-l redă pe Lazăr surorilor sale și nici nu le cere să-l primească și să sărbătorească revenirea sa din „locuința morților”, ci le cere să-l dezlege și să-l lase să meargă. Lazăr trebuie dezlegat de legăturile morții, adică de modul greșit de a gândi condiția sa de mort și nu de viu. Lazăr trebuie lăsat să-și continue drumul său către Tatăl. De altfel, îl vom reîntâlni pe Lazăr așezat cu Isus la masă, la cină (In 12,2), căci prin euharistie noi ne unim cu toți frații și surorile noastre pe care „le-am lăsat să meargă” la Tatăl.

Evanghelia ne cheamă să-i dezlegăm pe cei dragi de legăturile morții – oricât de grea ar fi această despărțire (Isus însuși a lăcrimat!!!) -, și să-i lăsăm să meargă la Tatăl; a-i ține legați într-un mormânt înseamnă a crede că ei sunt acolo în mormânt și nu în casa Tatălui; cu răposații noștri ne unim în comuniunea rugăciunii și, mai ales, la Sfânta Liturghie, când celebrăm împreună cu Isus biruința vieții asupra morții.

 

Din Izvoarele franciscane, FF 1264
În satul Pomarico, situat între munții din Puglia, doi soți aveau o singură fiică, de vârstă fragedă, iubită cu duioșie. Dar o boală gravă a condus-o la mormânt. Părinții săi disperând să mai aibă alți urmași se considerau morți odată cu ea. Au venit rudele și prietenii pentru acele funeralii prea demne de plâns; dar nefericita mamă, zăcând copleșită de dureri de nespus și cuprinsă de o tristețe nesfârșită, nu observa nimic din ceea ce se făcea.

Într-aceasta, sfântul Francisc, în tovărășia unui singur frate a binevoit să viziteze cu o apariție pe mâhnita femeie pe care o cunoștea ca o credincioasă a sa. Vorbindu-i cu milă i-a zis: „Nu plânge, pentru că lumina lumânării tale, pe care tu o plângi ca stinsă, îți va fi restituită prin mijlocirea mea”.

Femeia s-a ridicat imediat și povestind tuturor ce-i spusese Sfântul, a interzis ca să se procedeze la înmormântare; apoi, invocând cu o mare credință numele sfântului Francisc, a prins-o de mână pe fiica moartă; vie, sănătoasă și salvată, a făcut-o să se scoale în mijlocul uimirii tuturor.

Distribuie cu: