Ioan 9,1-41
Isus a văzut un om orb din naştere. Discipolii lui l-au întrebat, zicând: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?” Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci este astfel ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Noi trebuie să săvârşim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”. După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: „Du-te şi spală-te la piscina Siloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Aşadar, el a plecat, s-a spălat şi s-a întors văzând. Atunci, vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte că era cerşetor au zis: „Nu este el cel care şedea şi cerşea?” Unii spuneau: „El este”, alţii ziceau: „Nu, dar seamănă cu el”. El a zis: „Eu sunt”. Aşadar, i-au spus: „Cum ţi s-au deschis ochii?” El a răspuns: „Omul care se numeşte Isus a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Du-te la Siloe şi spală-te!»”. Deci m-am dus şi, după ce m-am spălat, mi-am redobândit vederea”. Ei i-au zis: „Unde este acela?” El a spus: „Nu ştiu”. L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina şi i-a deschis ochii. Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd”. Câţiva dintre farisei ziceau: „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta”. Alţii însă ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?” Şi era dezbinare între ei. Deci i-au zis iarăşi orbului: „Tu ce spui despre el, de vreme ce ţi-a deschis ochii?” El a răspuns: „Este un profet”. Iudeii nu credeau despre el că fusese orb şi a început să vadă până când nu i-au chemat pe părinţii celui care şi-a redobândit vederea şi i-au întrebat: „Acesta este fiul vostru pe care spuneţi că l-aţi născut orb? Aşadar, cum de vede acum?” Părinţii lui au răspuns şi au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că l-am născut orb. Dar cum de vede acum nu ştim. Şi nici cine i-a deschis ochii nu ştim. Întrebaţi-l pe el; e destul de mare! Va vorbi el însuşi despre sine”. Părinţii lui au spus acestea pentru că se temeau de iudei. De fapt, iudeii se înţeleseseră deja ca, dacă cineva ar fi mărturisit că el este Cristos, să fie exclus din sinagogă. De aceea au spus părinţii lui: „E destul de mare; întrebaţi-l pe el!” Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă mărire lui Dumnezeu! Noi ştim că omul acesta este un păcătos”. El a răspuns: „Eu nu ştiu dacă este un păcătos. Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd”. Ei i-au zis: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Le-a răspuns: „V-am spus deja şi nu m-aţi ascultat. De ce vreţi să auziţi din nou? Nu cumva vreţi şi voi să deveniţi discipolii aceluia?” Atunci au început să-l insulte, zicând: „Tu eşti discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! Noi ştim că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu ştim de unde este”. Omul a răspuns şi le-a zis: „Tocmai asta-i de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, iar el mi-a deschis ochii. Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi ci, dacă cineva îl cinsteşte pe Dumnezeu şi face voinţa lui, pe acela îl ascultă. De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naştere. Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”. I-au răspuns şi au zis: „Tu eşti născut cu totul în păcat şi ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Isus a auzit că l-au dat afară şi, întâlnindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?” El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” Isus i-a spus: „L-ai şi văzut. Este cel care vorbeşte cu tine, el este”. El i-a zis: „Cred, Doamne”; şi l-a adorat. Isus i-a zis: „Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi”. Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea şi i-au zis: „Nu cumva suntem şi noi orbi?” Isus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne»”.

Comentariu
Lumina, la fel ca apa și aerul, este un element esențial al vieții, pe care Dumnezeu ni-l oferă zilnic gratuit. Astfel, și lumina ne introduce în spațiul gratuității pure, al iubirii necondiționate, al grijii neostenite a Tatălui „care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45).

Evanghelistul Ioan, martorul care „a văzut și a crezut” (In 28,8), ne relatează un eveniment din viața lui Isus, care reprezintă un alt „semn”, un indiciu, că el este „trimisul Tatălui”, darul pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor. Este vorba despre vindecarea orbului din naștere.

Evenimentul istoric al vindecării acestei persoane este un pretext pentru ca evanghelistul să ne ofere o învățătură teologică, de credință. De la orbirea fizică, ni se oferă o învățătură despre orbirea spirituală și morală, sub anumite aspecte, mult mai periculoasă decât prima.

În primul rând, trebuie să ne amintim principiul după care se conduce Isus în lucrarea sa mântuitoare pe care o săvârșește ca trimis al Tatălui în lume: „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

În felul acesta, Isus elimină de la bun început o serie de prejudecăți omenești, printre care și cea adânc înfiptă în mentalitatea timpului, dar foarte frecventă și astăzi, cum că boala cuiva este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele săvârșite. Și dacă cineva s-a născut orb, cum este cazul sărmanului din evanghelia de astăzi? Înseamnă că au păcătuit părinții săi, sau rudele sale, sau în orice caz, un strămoș al său, vor spune partizanii acestei prejudecăți.

Isus nu este de acord cu această concepție. Boala este un mister și nu o pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni, fie el și cel mai mare păcătos. Cea mai mare dovadă în acest sens, o avem în însăși misterul pascal al Mântuitorului nostru: deși Isus a fost batjocorit, torturat și ucis ca ultimul tâlhar, după învierea sa, nu a pomenit și nu a pedepsit pe nici-unul dintre cei ce l-au chinuit și dat la moare. Dimpotrivă, le apare discipolilor săi pe care-i salută: „Pace vouă!” (In 20,19).

În al doilea rând, Isus ne învață că și boala, ca de altfel oricare alt necaz sau suferință, poate fi asumată și trăită în credință, adică să devină „arătare a lucrării lui Dumnezeu în lume”.

De altfel, Mântuitorul ne și arată în ce fel putem transforma o nenorocire într-o lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu: 1. Lăsându-ne atinși de el („i-a pus tina pe ochi”); 2. Ascultând și împlinind Cuvântului lui („Du-te şi spală-te!”); 3. Spălându-ne („El a plecat, s-a spălat şi s-a întors văzând”).

Aceștia sunt pașii pe care ni-i cere Isus pentru ca să dobândim o privire nouă asupra noastră, a semenilor noștri și a lumii întregii, adică să-l primim pe el în viața noastră ca „lumină”; acea lumină pe care întunericul nu o poate cuprinde (cf. In 1,5).

Parcurgând cele trei etape vindecarea noastră de orbire este garantată: „Eram orb şi acum văd”. Deși orice altă discuție este de prisos, totuși, există întotdeauna persoane care nu văd cu ochi buni lucrarea lui Dumnezeu în lume; printre acestea, cele mai periculoase sunt cele care fiind atât de convinse de corectitudinea vieții lor, având o imagine de sine supradimensionată, își arogă dreptul de a-i judeca pe ceilalți, de a-i cerceta suspicioși și iscodi cu invidie, mai atunci când li se întâmplă ceva bun. Potrivi lor („fariseii”) nu se cuvine ca Dumnezeu să-i ajute tocmai pe „păcătoși”, în timp ce ei, drepții, nu primesc nici un favor: „Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi ci, dacă cineva îl cinsteşte pe Dumnezeu şi face voinţa lui, pe acela îl ascultă”.

Această orbire este mai rea și mai periculoasă decât cea fizică, întrucât îl dezumanizează pe om, făcându-l să-și piardă cele mai naturale și sănătoase sentimente: bunătatea, compasiunea, bucuria, generozitatea, înțelegerea, mărinimia, etc.  Astfel, dintr-un fiu și o fiică a lui Dumnezeu, omul devine o copie fidelă a Celui Rău, „acuzatorul fraţilor noştri, cel care îi acuza înaintea Dumnezeului nostru ziua şi noaptea” (Ap 12,10).

Diavolul invidiază întotdeauna bucuria cuiva.

„Tu eşti născut cu totul în păcat şi ne înveţi pe noi?” îi spun cu aroganță iudeii celui vindecat. Acuza arogantă miroase a diavol, și ori de câte ori o simțim prin preajmă – sufletul nostru fiind creat bun de Dumnezeu, dacă este curat, o percepe imediat, indiferent din partea cui vine – să o recunoaștem ca atare și, demascând-o, să ne îndepărtăm de purtătorii ei, așa cum ne învață Isus: „Lăsaţi-i, ei sunt călăuze oarbe pentru orbi. Iar, dacă un orb călăuzeşte un alt orb, amândoi cad în groapă” (Mt 15,14).

Din Izvoarele franciscane, FF 769
„Într-o zi [Francisc] îl auzi pe un frate cum denigra bunul nume al altuia și, adresându-se vicarului său fratele Petru din Cattanio, rosti aceste cuvinte grele: „Ordinul va fi amenințat de mari pericole dacă nu se rezolvă problema calomniatorilor. Foarte curând parfumul plăcut al celor mai mulți se va schimba în miros dezgustător de nu vor fi închise gurile acestor stricați. Curaj, mișcă-te, examinează cu atenție și, de vei afla nevinovat pe un frate care a fost acuzat, să-l pedepsești pe acuzator cu o pedeapsă severă și exemplară! Dă-l în mâinile boxerului din Florența, dacă tu personal nu ești în stare să-l pedepsești!” (îl numea boxer pe fratele Ioan din Florența, om de statură înaltă și plin de forță).

Distribuie cu: