Duminică, 19 iunie 2022, a XII-a din Timpul de peste an – Anul C
Luca 9,18-24
Pe când era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el, [Isus] i-a întrebat, zicând: „Cine spun mulțimile că sunt eu?”. Ei i-au răspuns: „«Ioan Botezătorul», alții «Ilie», iar alții că «a înviat unul dintre profeții cei vechi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneți că sunt?”. Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!”.
Dar el le-a interzis cu strictețe să spună aceasta cuiva, zicând: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie”.
Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-și salveze viața o va pierde, cine însă își va pierde viața pentru mine, acela o va salva”.
Comentariu
Textul din Lc 9,18-24 este format din trei părți: 1) întrebarea asupra identității lui Isus, urmată de răspunsul mulțimii și al lui Petru (Lc 9,18-20); 2) primul anunț al pătimirii, morții și învierii lui Isus (Lc 9,21-22); 3) cateheza lui Isus asupra condițiilor urmării sale (Lc 9,23-24).
Întrucât scrie pentru o lume păgână, Luca simte nevoia să demonstreze că Isus se roagă în împrejurările cele mai importante ale vieții sale, dând exemplu discipolilor. Observăm că verbele la imperfect indică o atitudine, o obișnuință, un stil de viață: „se retrăgea” și „se ruga”.
Rugăciunea adevărată nu se face doar în momentele dificile ale vieții, ci în orice situație, mai ales atunci când suntem puși în fața unei întrebări ce necesită un răspuns, ca atunci când Isus „i-a întrebat, zicând: «Cine spun mulțimile că sunt eu?»” (Lc 9,18).
Mulțimea consideră că Isus ar fi: Ioan Botezătorul sau Ilie sau un alt profet înviat dintre cei din vechime (Lc 9,19). Aceste răspunsuri sunt asemănătoare cu cele pe care le dă mulțimea către Irod, după cum citim în Lc 9,7-8. Pare că mulțimea își menține părerea cu privire la Isus, considerându-l unul dintre profeți, adică unul care vorbește în numele lui Dumnezeu și pregătește calea lui Mesia, așa cum era de fapt misiunea lui Ilie și a lui Ioan Botezătorul.
Despre misiunea lui Ilie citim în Mal 3,23-24: „Iată, îl voi trimite la voi pe Ilie, profetul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare! El va face să se întoarcă inima părinților față de copii și inima copiilor față de părinți, ca să nu vin și să lovesc țara cu distrugere”. Iar despre Ioan Botezătorul, însuși îngerul Domnului afirmă în Lc 1,17: „El va merge înaintea lui cu duhul și puterea lui Ilie pentru a întoarce inimile părinților către copii și pe cei rebeli la înțelepciunea drepților, pentru a pregăti Domnului un popor desăvârșit”. Pe lângă referința la Ioan Botezătorul și la Ilie, mulțimea mai face trimitere și la vreunul din profeții din vechime care ar fi înviat din morți, deși Scriptura nu menționează pe nici un profet înviat, ci doar amintește despre Ilie că a fost înălțat la cer într-un car de foc și într-un vârtej de vânt (2Rg 2,11).
Discipolii, în schimb, ar fi trebuit să fie mai înaintați în cunoașterea lui Isus, de aceea sunt întrebați: „Dar voi cine spuneți că eu sunt?” (Lc 9,20). Întrebarea începe cu o conjuncție adversativă: „dar”, „însă”, pentru a scoate în evidență diferența dintre răspunsul lumii și răspunsul lui Petru: tu ești „Cristosul lui Dumnezeu” (Lc 9,20).
Deoarece în răspunsul lui Petru intuim un adevăr parțial al identității lui Mesia, din care lipsește suferința, Isus impune tăcerea, așa cum este redat în a doua parte a textului nostru: „Dar el le-a interzis cu strictețe să spună aceasta cuiva, zicând: «Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie»” (Lc 9,21-22). Nu se poate vorbi despre Cristos dacă nu se acceptă suferința și moartea lui.
După ce identitatea lui Isus a devenit mai clară în mintea discipolilor, Isus expune condițiile urmării sale, redată în partea a treia a textului nostru: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viața o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva” (Lc 9,23-24).
Prima condiție este libertatea voinței. Nimeni nu este obligat să îl urmeze pe Isus, căci obligația nu ajută la înțelegerea gratuității harului. E nevoie să vrem să îl urmăm pe Isus, de unde izvorăște a doua condiție ce constă în renunțarea la sine însuși. Este vorba despre acel sine neevanghelizat, neconvertit la valorile Evangheliei, al cărui nucleu constă în anunțul kerigmatic: pătimirea, moartea și învierea lui Isus. Renunțarea la sine are rol de golire a ceea ce este negativ în noi, pentru a face loc crucii zilnice pe care suntem invitați să o luăm și să îl urmăm pe Isus. Crucea noastră nu are efecte mântuitoare, dar, unită cu crucea lui Isus, crucea zilnică devine izvor de mântuire. Cine se lasă condus de Isus, după ce a renunțat la sine și și-a luat crucea proprie, ajunge la mântuire.
Sfântul Paul sintetizează bine această idee în 2Cor 4,10: „Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viața lui Isus în trupul nostru”.
*