Duminică, 19 februarie 2023, a VII-a din Timpul de peste an – Anul A
Matei 5,38-48
Ați auzit că s-a spus: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!”. Eu însă vă spun: să nu vă împotriviți celui rău; ba mai mult, dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt! Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie [de pași], mergi cu el două [mii]! Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele! Ați auzit că s-a spus: „Să-l iubești pe aproapele tău şi să-l urăști pe dușmanul tău!”. Eu însă vă spun: iubiți-i pe dușmanii voștri şi rugați-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniți fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepți şi peste cei nedrepți! Căci, dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveți? Oare nu fac același lucru şi vameșii? Şi dacă îi salutați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare nu fac același lucru şi păgânii? Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!
Comentariu
În Duminica aceasta continuăm meditația despre antiteze, text în care se relatează cum Isus desăvârșește învățătura VT, iar noi suntem chemați să o trăim în mod diferit de cum o trăiau fariseii și cărturarii, pentru a deveni fii ai Tatălui ceresc, desăvârșiți după cum El este.
Prima antiteză se referă la așa zisa lege a talionului (Mt 5,38-42). Teza veterotestamentară (Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21) propune o dreptate distributivă, o paritate între ofensator și ofensat, pentru a evita răzbunarea arbitrară din cauza vreunei nedreptăți. Antiteza lui Isus indică un pas înainte față de legea talionului: Isus sfătuiește renunțarea la împotrivire față de cel rău, evitând situarea pe același nivel cu el (Mt 5,39a). Scopul este identificarea cu Tatăl (fiți perfecți precum Tatăl), nu cu cel rău, învingându-l pe acesta din urmă fără a-l distruge. Față de diavol sau Satana trebuie opusă o dură rezistență (Iac 4,7), dar împotriva aceluia care comite vreo nedreptate, nu trebuie să reacționăm cu aceeași monedă, pentru a nu deveni mai răi decât el. Sinteza învățăturii lui Isus este inspirată din Is 50,6: „Spatele l-am dat celor care mă loveau, obrajii, celor care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns fața de la cei care mă insultau și mă scuipau”.
A doua antiteză se referă la iubirea și ura față de dușmani (Mt 5,43-48). Prima parte a tezei (Mt 5,43b) se referă la textul din Lev 19,18: „Să-l iubești pe aproapele tău”. A doua parte a tezei (5,43c) nu se găsește ad literam în VT: „să-l urăști pe dușmanul tău!”, deși acesta oferă diferite învățături cu privire la dușman: exterminare; prudență; milostivire. Antiteza din Mt 5,44-47 vorbește despre iubirea dușmanului și despre filiația divină, argument cu care culminează seria celor șase antiteze și, în același timp, constituie apogeul eticii lui Isus.
În parte, primii creștini au înțeles această exigență ca venind direct de la Isus (Rom 12,14; 1Pt 3,9), o iubire ce tinde către asemănarea cu Dumnezeu. Cu toate acestea, și în NT există texte care exprimă ura față de dușmani, precum 2Pt 2,12-22, de unde deducem o asumare parțială a logicii Tatălui sau a împărăției cerurilor propusă de Isus.
Pentru Isus cine nu îi iubește pe dușmani nu are Spiritul lui Dumnezeu, deci nu e creștin, întrucât Dumnezeu nu are dușmani, ci are numai fii. Creștinismul s-a răspândit nu prin mari acțiuni propagandiste sau prin războaie sfinte, ci prin iubirea dușmanului, prin aceeași iubire pe care o are Tatăl față de toți fiii. Un fiu, cu cât e mai păcătos, cu atât mai mult are nevoie de iubirea Tatălui. Iubirea propusă de Isus este bazată pe exemplul său pe cruce, față de toți cei care l-au ucis, prigonit, răstignit, iar El s-a rugat astfel: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Lc 23,24). Tocmai pe cruce noi cunoaștem cine e Dumnezeu: este IUBIRE fără condiții. Prin iubirea față de dușmani, Isus ne cere să ne asemănăm cu Tatăl și numai astfel îl putem urma pe Isus cu cinste. Crucea elimină toate închipuirile diabolice despre Dumnezeu prezente în toate religiile: crucea ne arată că Dumnezeu nu e lege, nu e datorie, nu e judecător, ci Dumnezeu este acela care-și dă viața pentru dușmanii săi. Pe cruce noi cunoaștem și cine e omul: omul e fiu; e iubit infinit, indiferent cât de mult (un om) ar fi dușmanul lui Dumnezeu.
E interesant că iubirea este prezentată sub formă de poruncă: „iubiți pe dușmanii voștri!”, iar motivația este filiația divină. Prin poruncă se impun lucrurile care nu se fac spontan. Înseamnă că noi – în mod spontan – nu-l privim pe aproapele cu iubire și simpatie, ci-l considerăm ca pe acela care ne deranjează, ne limitează, e concurentul și dușmanul nostru. Dacă eu nu-l iubesc pe aproapele, chiar dacă-mi e dușman, eu nu-l iubesc pe Tatăl care-i este Tată… Tatăl nu are dușmani, are numai fii… Dacă eu l-am cunoscut pe Tatăl și iubirea sa gratuită, nu pot să nu iubesc fratele dușman. Aceasta e esența creștinismului: e religia Fiului care a venit să aducă pe pământ iubirea Tatălui pentru toți frații!
*