Matei 4,1-11
Atunci, Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini!”. Dar el, răspunzând, i-a zis: „Este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»”. Atunci diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră»!”. Isus i-a zis: „Din nou este scris: «Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău»”. Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: „Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea [înaintea mea] şi mă vei adora”. Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris: «Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei aduce cult»”. Atunci, diavolul l-a lăsat. Şi iată că se apropiau îngeri şi îi slujeau!

Comentariu
În timpul Botezului în râul Iordan, Isus l-a văzut pe Duhul coborându-se asupra lui sub formă de porumbel (Mt 3,16), iar acum se lasă condus de acest Duh în deșert. Întrucât Isus colaborează cu Duhul și se lasă condus de Duh, diavolul, șiret din fire (Gen 3,1), încearcă să îl amăgească pe Isus, conducându-l și el pe coama templului (Mt 4,5), mai apoi pe un munte înalt (Mt 4,8), iar Isus se lasă condus, nu pentru că a ascultat de diavol, ci pentru ca să îl învingă cu propriile lui arme. În timp ce Isus se lăsa dus de diavol, asculta de Duhul și, împreună, îl învingea pe amăgitor, citând sfânta Scriptură, căci acolo auzea din nou glasul Tatălui, așa cum l-a auzit în timpul Botezului (Mt 3,17).

Deșertul, coama templului, muntele înalt sunt simboluri a trei aspecte ale vieții, ale ispitirii și a modului de a le depăși, pentru a deveni oameni maturi. Deșertul reprezintă locul esențialității, al eliberării de ceea ce este superfluu, a ceea ce este imatur, este locul întâlnirii cu Domnul în adevărul de noi înșine, fără adaosuri artificiale, este locul iubirii pure, al întâlnirii inimă la inimă. Cine trece prin deșertul vieții, lăsându-se purificat de tot ce îl împiedică să devină matur, din punct de vedere uman și spiritual, devine ca diamantul purificat ce strălucește de frumusețea originară a creației.

Isus postește 40 de zile, sub călăuzirea Duhului Sfânt, și abia după este ispitit de diavol. În acest timp Isus a devenit puternic în Duh, deși a slăbit trupește, ceea ce l-a amăgit pe diavol că este momentul când Isus ar putea fi învins. Da, căci aceasta este metoda diavolului, ne atacă în punctele slabe ale ființei noastre. Dar el nu știe că „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,25). Diavolul, cunoscând slăbiciunea omenească, îl ispitește pe Isus în nevoile primare umane, iar Isus se lasă ispitit, pentru ca prin victoria lui, noi să învățăm să învingem ispita. Totul se întâmplă în acest deșert al vieții creștinești, unde, împreună cu Isus Cristos, întâlnim trei tipuri de ispită, trei moduri de ispitire, ce se prezintă într-un mod crescând în intensitate și în valoarea spoită cu fals.

Isus acceptă limitele umane, acceptă nevoile primare umane, pentru a ne învăța cum să le integrăm în noi și cum să le gestionăm. Cine crede în Dumnezeu ar vrea să depășească aceste nevoi primare ale stării de creatură, ar vrea un Mesia care să intervină cu puterea sa divină, scutindu-ne de nevoia de a ne procura hrana cu munca propriilor mâini. Isus, însă, știe că nevoia primară a pâinii nu îi potolește omului foamea de absolut, de aceea oferă un plus de valoare, citând din Dt 8,3. Este vorba despre experiența evreilor în deșert, când au fost hrăniți nu doar cu mană cerească, ci cu hrana Cuvântului lui Dumnezeu.

Diavolul cunoaște și nevoile religioase ale omului, de aceea încearcă să îl ispitească pe Isus tocmai în punctul cel mai sensibil, relația sa cu Tatăl, folosindu-se de ea în mod arbitrar, pueril, magic. Este o ispitire ce depășește nevoia primară de pâine. Diavolul se îmbracă în înger de lumină și încearcă să îl determine pe Isus să se folosească, în mod posesiv, de caracteristicile sale divine, însă El răspunde ca mai înainte, făcând trimitere la Dt 6,16. Din nou se face referință la o experiență vastă a poporului în drumul său către țara promisă, când l-a ispitit pe Dumnezeu (Ex 17,7). În timp ce diavolul vrea să ne separe de Dumnezeu, așa cum îi este de altfel și numele, dia-bollos, „cel care aruncă în două părți” „cel care separă”, Isus ne învață cum să rămânem uniți cu Tatăl, prin ascultarea bazată pe credință.

În cele din urmă, diavolul se folosește de arma cea mai subtilă, dorința de putere (Mt 4,8-9), demascându-și astfel identitatea de satană, dezbinător, înșelător, care vrea să îl înlocuiască pe Dumnezeu, pentru a fi adorat și ascultat. Isus rămâne fidel relației cu Dumnezeu, de aceea spune: „Pleacă, Satană! Căci este scris: «Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora și numai lui îi vei aduce cult»” (Mt 4,10). Este decizia finală, exorcizarea Satanei din viața sa, fără a mai intra cu el la discuție.

*

Distribuie cu: