Ioan 2,1-11
În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii şi Mama lui Isus era acolo. A fost chemat şi Isus cu discipolii lui la nuntă. Lipsind vinul, Mama lui Isus i-a zis: „Nu au vin”. Dar Isus i-a spus: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă nu a venit ceasul meu”. Mama lui Isus le-a spus slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune!”. Erau acolo șase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de două sau trei măsuri. Isus le-a zis: „Umpleți vasele cu apă!”. Iar ei le-au umplut până sus. Atunci le-a zis: „Scoateți acum şi duceți șefului mesei!”. Ei i‑au dus. Când a gustat șeful mesei apa devenită vin – şi el nu știa de unde este, dar slujitorii care o aduseseră ştiau – șeful mesei l-a chemat pe mire şi i-a spus: „Orice om pune mai întâi vinul bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ţinut vinul bun până acum!”. Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el.

Comentariu
Astăzi medităm asupra primului semn săvârșit de către Isus, în Cana Galileii, situat în ziua a III-a. Cu mare probabilitate, indicația temporală „a treia zi” se referă la ultimul eveniment narat în capitolul precedent (1,43), adică la chemarea lui Filip și a lui Natanael. Însă, pe lângă această semnificație cronologică, expresia „a treia zi” se referă la manifestările deosebite ale lui Dumnezeu (Gen 1,11-13; 22,4-8; 42,18.24; Ex 19,16; 1Rg 12,12-13-19; Os 6,1-2). La rândul său, și Isus face referință la această zi deosebită, atunci când spune: „dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica!” (In 2,19), referindu-se la moartea și învierea sa.

Când se referă la „nuntă”, evanghelistul face trimitere la alianța matrimonială dintre Dumnezeu și poporul său, o alianță prezentă ca un fir roșu în sfânta Scriptură. Pentru prima dată apare după potop, când Dumnezeu încheie o alianță cu Noe și promite că nu va mai distruge pământul din cauza păcatului oamenilor (Gen 9,9.11.12.13.15.16.17); apare apoi în Gen 15,18, când „Domnul a încheiat o alianţă cu Abram, zicând: «Descendenței tale îi voi da ţara aceasta de la râul Egiptului până la Râul cel Mare, râul Eufrat”. De asemenea, alianța dintre Dumnezeu și popor apare în Cartea Exodului, în etapele ei cele mai importante, precum: încheierea alianței (Ex 19,1-24,11); frângerea alianţei (Ex 32,1-35) și restabilirea alianţei (Ex 33,18-34,28). Întrucât poporul a frânt alianța cu Dumnezeu în nenumărate rânduri, s-a ajuns la profeția din 2Sam 7,12-14, unde Domnul însuși îi promite lui David: „Când se vor împlini zilele tale şi te vei odihni cu părinţii tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieşit din tine, şi-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu şi eu îi voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie. Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi mie fiu”. Această perspectivă a alianţei apare destul de consolantă pentru popor, deoarece, în timp ce alianţa sinaită subliniază fragilitatea ei, prin trădările poporului, alianţa cu David subliniază aspectul divin şi, deci, valoarea sa permanentă şi nemutată.

Tocmai pentru că Dumnezeu ia în serios alianța încheiată cu poporul, la un moment dat în istorie relaţia dintre Yhwh şi Israel este asemănată cu o relaţie nupţială, precum este descrisă în Os 2,18-21: „În ziua aceea – oracolul Domnului – ea mă va chema «Soțul meu» și nu-mi va mai spune «Stăpânul meu». … Voi încheia cu ei o alianță în ziua aceea… și-i voi face să locuiască în siguranță. Te voi logodi cu mine pentru totdeauna”. Pentru a confirma ideea unei astfel de alianțe, profetul Ieremia scrie: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda o nouă alianţă” (Ier 31,31).

Deoarece poporul nu a înțeles în totalitate intenția lui Dumnezeu și, mai ales, nu a respectat alianța, sfântul Paul spune: „Dar ei au rămas greoi la minte, căci până în ziua de astăzi, la citirea vechii alianţe, această mahramă rămâne neridicată, fiindcă mahrama este dată la o parte în Cristos” (2Cor 3,14). Altfel spus, Dumnezeu nu renunță la planul alianței sale cu poporul, așa cum citim în Evr 9,15: „Şi de aceea el este mijlocitorul unei alianţe noi, pentru ca, prin moartea lui pentru răscumpărarea din greşelile din timpul primei alianţe, cei chemaţi să primească promisiunea moştenirii veşnice”.

Tocmai despre această nouă alianță matrimonială este vorba la nunta din Cana. Mama lui Isus, prezentă la nuntă, reprezintă poporul lui Dumnezeu în așteptarea ducerii la îndeplinire a alianței amintite. În mod implicit, Mama îi cere Fiului să intervină cu un semn, crezând că El este singurul în măsură să schimbe situația. În felul acesta, Maria este cea care observă lipsa vinului la nuntă, iar prin intervenția ei față de Fiul său, recheamă promisiunile mesianice veterotestamentare, precum cea Is 25,6: „Domnul Sabaot va face un ospăț pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăț cu mâncăruri grase și cu băuturi alese, cu mâncăruri pline de măduvă și cu băuturi alese și rafinate”.

Pe când Mama lui Isus, reprezentând poporul în așteptare, i se adresează Fiului ei, convinsă că Fiul are misiunea de a duce la îndeplinire alianța veterotestamentară, Isus se detașează de legăturile strict biologice, indicând misiunea sa divină, prin ora amintită. Este vorba despre ora manifestării mesianice a Fiului lui Dumnezeu. Este „ora” în care Isus își ia în mâini propria situație și misiune, după voința Tatălui. Este „ora” care, deși începe la Cana, se împlinește pe cruce. În „ora” de la Cana începe să se împlinească planul lui Dumnezeu, care are mai mare greutate decât orice legătură familială.

Atitudinea Mamei manifestă o adeziune totală la exigența Fiului. Mama lui Isus nu doar că a înțeles, dar consimte la această distanța luată de Fiu și, în loc să se adreseze în continuare direct lui Isus, se adresează slujitorilor, sugerându-le să asculte pe deplin de Fiul ei. De acum încolo atât Mama cât și slujitorii vor trebui să i se supună lui Isus. În acest fel Maria, lăsând nivelul relației biologice și familiale cu Isus, se stabilește la un nivel diferit și se arată slujitoare a Domnului, deoarece nu doar  ascultă, dar sugerează și altora să asculte. În acest sens asumă rolul unic de mamă a lui Isus-Mesia și, în același timp, devine mamă a discipolilor, dat fiindcă le indică cum trebuie să se comporte față de Mesia. Maria nu doar consimte la voința lui Dumnezeu, dar îndeamnă și pe alții la aceeași supunere. Este vorba despre o disponibilitate de admirat. Atitudinea Mariei amintește de atitudinea poporului care răspunde la auzul clauzelor alianței: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex 19,8); „Noi îl vom sluji pe Domnul Dumnezeul nostru şi vom asculta glasul lui” (Ios 24,24).

Cele șase vase pentru purificare, de mărimi enorme, erau de piatră, material ce evocă tablele legii pe care au fost săpate cele zece porunci. În același timp, ele amintesc de profeția lui Ezechiel: „vă voi da o inimă nouă, voi lua de la voi inima de piatră și vă voi da o inimă de carne (Ez 36,26). În vechea alianță, legea de piatră corespunde cu inima de piatră, fără iubire, preocupată doar de purificarea externă prin intermediul ritualurilor. Dacă textul nostru nu amintește despre momentul când apa a devenit vin, ci doar de porunca lui Isus de a atinge apa și de a da șefului mesei, e semn că apa purificării a devenit vinul alianței matrimoniale, după cum citim în In 2,9-10: „Când a gustat șeful mesei apa devenită vin – şi el nu știa de unde este, dar slujitorii care o aduseseră știau – șeful mesei l-a chemat pe mire şi i-a spus: „Orice om pune mai întâi vinul bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ținut vinul bun până acum!”.

Șeful mesei îi reprezintă pe responsabilii religiei ebraice (In 3,1; 12,31; Ap 1,5) care nu știau de unde vine vinul acesta mai bun. În concepția lor, apa alianței de purificare era mai bună, însă rămân surprinși că lucrurile nu stau tocmai așa, ci vinul mai bun reprezintă noua alianță.

Concluzia textului nostru din In 2,11 prezintă trei mari teme: 1) Semnul; 2) Manifestarea gloriei lui Isus; 3) Credința.

1) Începutul semnelor, prin termenul archē, face aluzie la începutul manifestării sale mesianice a lui Isus, manifestare pe care o va confirma prin multe alte semne, descrise pe parcursul Evangheliei.

2) Prin intermediul începutului semnelor, Isus „și-a arătat gloria sa”. Gloria, în ebraică este kabôd, termen prin care se manifestă prezența lui Dumnezeu în timpul creației, a operelor și a teofaniilor sale. Toate aceste manifestări ale divinității sunt cuprinse în numitorul comun: „gloria lui Dumnezeu”. În NT, manifestarea gloriei este în legătură cu semnele (2,11; 11,40), iar începutul acestei manifestări are loc la nunta din Cana.

3) Manifestarea gloriei lui Isus se poate observa doar dacă există o atitudine de credință, după cum spune Isus însuși în In 11,40: „dacă veți crede veți vedea gloria”. Este ceea ce mărturisește Prologul: „Cuvântul s-a făcut carne și a locuit între noi, iar noi am contemplat gloria sa” (1,14). Gloria care se manifestă în semne este aceeași glorie divină ce îi aparține Fiului, Cuvântului Tatălui; „Și au crezut în el discipolii lui” (In 2,11). Este vorba despre începutul credinței, ce are ca direcție adeziunea la persoana lui Isus. Această adeziune aparține discipolilor care, probabil, deja făceau parte din grupul celor Doisprezece, dar îi aparține și Mamei lui Isus, devenită Mamă a Bisericii, credință prin care îi îndeamnă pe slujitori și ne îndeamnă pe toți: „Faceţi tot ce vă va spune!” (In 2,5). E posibil ca acest îndemn să îl primim în momente asemănătoare cu cel de la Nunta din Cana, când asistăm la situații de neînțelegere a propriei alianțe cu Dumnezeu. Important este să nu ne descurajăm, ci să punem în practică învățătura lui Isus: „atingeți și duceți” mai departe credința primită la botez și confirmată prin această meditație biblică!

*

Distribuie cu: