Luca 1,1-4; 4,14-21
Deoarece mulţi au pus mâna (epecheirēsan) să alcătuiască o istorisire (diēgēsin) a faptelor (pragmatōn) care s-au împlinit (peplēroforēmenōn) printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat toate de la început (apo archēs) cu grijă (parēkolouthēkoti), m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic (akribōs), preabunule Teofil, ca să cunoști cu exactitate temeinicia (asfaleian) cuvintelor despre care ai fost catehizat.

Isus s-a întors în Galileea cu puterea Duhului şi faima lui s-a răspândit în toate împrejurimile. Iar el învăţa în sinagogile lor şi era glorificat de toţi. A venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească. I s-a dat Cartea profetului Isaia şi, deschizând cartea, a găsit locul în care era scris: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului”. Apoi, închizând cartea, şi dând-o înapoi slujitorului, s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi spre el. A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit (peplērōtai) Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”.

Comentariu
Întrucât avem de a face cu două texte din două capitole diferite, ne întrebăm:  de ce au fost puse împreună? Care este legătura între ele? Aceste texte au fost puse împreună deoarece în ambele întâlnim un verb de legătură: în 1,1 întâlnim verbul la plural s-au împlinit (peplēroforēmenōn); iar în 4,21 întâlnim verbul la singular s-a împlinit (peplērōtai).

În primul rând (Lc 1,1), Luca se referă la mulți care au pus mâna înaintea lui să alcătuiască o istorisire, pe care o numește diēgēsin, adică relatare bazată pe fapte istorice. Cine sunt cei mulți la care face referință? Deoarece nu îi numește, se presupune că intenția sa urmărește asigurarea legăturii cu trecutul, cu tradiția în care se inserează.

Prin expresia „faptele care s-au împlinit (peplēroforēmenōn) între noi”, evanghelistul vrea să îl asigure pe destinatarul cu numele Teofil, în traducere „iubitor de Dumnezeu”, că este vorba despre ceva real, ceva care a avut loc cu adevărat. Martorii oculari au fost cu Isus încă de la începutul activității sale publice, până la înălțarea lui Isus, când ei au devenit miniștri ai Cuvântului, adică au început să predice kerygma creștină, adică pătimirea, moartea și învierea lui Isus.

În același timp (Lc 1,2), Luca face distincție între „martorii oculari deveniți miniștri ai Cuvântului” și timpul său. El a primit mesajul într-un anumit mod de la tradiție, așa cum exprimă conjuncția (kathōs = „după cum”), însă importanța mesajului nu constă doar în modul transmis, ci mai cu seamă în intermediarii mesajului, adică în martorii oculari, deoarece mărturia lor se bazează pe ceea ce au văzut ei înșiși, nu doar pe cele auzite, așa cum este cazul lui Luca. Mai mult, martorii oculari au devenit slujitori ai Cuvântului, acel Cuvânt auzit și văzut în Isus Cristos care face legătura între cele trei generații: Isus, martorii oculari, Luca.

Intenția respectivă este adresată „ilustrului Teofil” = „Iubitor de Dumnezeu”, interpretat ca personaj concret, dar care devine și simbol al tuturor celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Ilustrul Teofil poate fi cititorul implicit sau model, adică lectorul care citește sau ascultă mesajul evangheliei și se lasă modelat de acesta.

În ultimul verset al prologului, Luca exprimă clar obiectivul operei sale: „ca să cunoști cu exactitate temeinicia cuvintelor despre care ai fost catehizat” (Lc 1,4). Autorul vrea să îl ajute pe Teofil, pe cititorul ideal, să cunoască cu precizie, de unde deducem că învățătura pe care o primise prin catehizare nu fusese prezentată cu exactitate, deși avea un temei solid. Dar ne întrebăm: la ce se referă temeinicia cuvintelor despre care a fost catehizat? Este vorba despre aspecte teologice ce țin de viața și învățătura lui Isus. În alte cuvinte, Luca își propune să prezinte mesajul teologic al Evangheliei într-un mod verificabil din punct de vedere istoric și geografic, cu accentul pe aspectul mântuirii, începând cu Evanghelia copilăriei, despre care doar Matei mai scrisese câte ceva până la el, și continuând cu noutatea evanghelizării lui Isus la Nazaret, după cum este descris în Lc 4,14-16: „Isus s-a întors în Galileea cu puterea Duhului și faima lui s-a răspândit în toate împrejurimile. Iar el învăța în sinagogile lor și era glorificat de toți”.

Unde era Isus când s-a întors în Galileea? Noi știm că el și-a desfășurat cea mai mare parte a activității tocmai în Galileea. Cu toate acestea, înainte de începerea activității publice, Isus a mers în Iudeea, pentru a se întâlni cu Ioan Botezătorul, spre a fi botezat (Lc 3,21-22) și, după cum citim în Lc 4,1-2: „Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors de la Iordan și a fost dus de Duh în pustiu timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol”. Isus, plin de Duhul Sfânt pe care l-a primit la botez, este condus de același Duh Sfânt în pustiu, pentru a-l învinge pe diavol, prin răspunsuri date din Sfânta Scriptură (Lc 4,4.8.12), iar acum, sub influența Duhului Sfânt, învăța în sinagogile lor.

Așadar, activitatea lui Isus se desfășoară sub influența Duhului Sfânt. Acest aspect este deosebit de important, căci Duhul Sfânt reprezintă garanția inspirației sfintelor Scripturi și a interpretării acestora, formând o unitate între VT și NT. Sub influența Duhului Sfânt, Isus pune în practică un obicei sfânt: merge în sinagogă în fiecare sâmbătă și, de data aceasta, se comportă ca un profet, după cum scrie Lc 4,16-20, atitudine descrisă de câteva verbe:  „a venit la Nazaret”; „a intrat în sinagogă”; „s-a ridicat să citească”; „deschizând cartea”; „a găsit locul în care era scris”; „închizând cartea”; „dând-o înapoi slujitorului”; „s-a așezat”. Când citim textul în grabă nu remarcăm mulțimea acțiunilor lui Isus și nici profunzimea atitudinilor sale, însă, dacă medităm profund, ne dăm seama că este vorba despre un obicei sacru, pe care Isus îl respectă cu bucurie, așa cum remarcă evanghelistul prin cele opt verbe amintite: „merge”; „intră”; „se ridică”; „deschide”; „găsește”; „închide”; „dă înapoi”; „se așază”.

Prin aceste acțiuni, Luca evidențiază atitudinea religioasă a lui Isus și, împreună, a consătenilor care, asemenea lui, mergeau în fiecare săptămână la sinagogă. Faptul că i se dă cartea să citească nu depinde de Isus, ci de responsabilul sinagogii care distribuia rolurile în timpul adunării liturgice. Însă, după cum observăm, Isus deschide cartea și alege pasajul pe care îl citește din Is 61,1-2.

În felul acesta, Luca transmite o cateheză creștină folosită în comunitatea sa, bazată pe texte biblice din Tora și din Profeți, cu scopul de a sublinia împlinirea Scripturilor, după cum va interpreta Isus însuși, atunci când ochii tuturor celor din sinagogă sunt îndreptați asupra lui: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi [ascultat-o] cu urechile voastre!” (Lc 4,21). Acțiunile prin care Isus împlinește Scriptura sunt mult mai multe decât cele descrise de profetul Isaia, după cum putem observa pe parcursul Evangheliei după sfântul Luca.

Dacă Isus a dus la îndeplinire Scripturile, dacă Luca s-a străduit să pună în scris faptele și învățăturile lui Isus, ce trebuie să facem noi? Noi suntem chemați să ne inserăm în tradiția biblică pe care am moștenit-o de la martorii oculari, deveniți trubaduri ai Cuvântului, să credem în mesajul primit și să ne lăsăm modelați de această învățătură, devenind astfel cititori model, adică cititori care ne lăsăm plăsmuiți de mesajul ascultat: este vorba despre „astăzi” al istoriei mântuirii. Dacă ascultăm Cuvântul și îl punem în practică, vedem cu ochii noștri cum „astăzi” se împlinește Scriptura și în viața noastră.

*

Distribuie cu: