Luca 10,25-37
Iată că un învățat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: “Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” El i-a zis: “Ce este scris în Lege? Cum citești?” Acesta a răspuns: “Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. El i-a spus: “Ai răspuns bine, fă aceasta și vei trăi!” Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: “Si cine este aproapele meu?” Isus a continuat: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat și l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel și un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el și, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn și vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară și ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a spus: «Îngrijește-te de el și ceea ce vei mai cheltui îți voi da când mă voi întoarce». Cine dintre aceștia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” El a răspuns: “Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: “Mergi și fă și tu la fel!”

Comentariu
În acțiunea de predicare a lui Isus, parabolele au avut un loc bine determinat, erau de fapt asemănări despre împărăția lui Dumnezeu, dar și forme de relație între oameni, precum și raportul omului cu Dumnezeu. Evanghelistul Luca este singurul care relatează această parabolă, fapt ce a condus la ipoteza că parabola Samariteanului milostiv ar fi o istorioară, dar care ascunde în ea un fapt real. Nu este o istorie oarecare, în ea este cuprinsă istoria omenirii. Aceasta parabolă capătă grai în momentul în care Isus este provocat cu privire la o întrebare mereu actuală: „Cine este aproapele meu?”. Parabola pune în centru o persoană care căzuse în mâinile tâlharilor, care lipsită de ajutor privește la indiferența trecătorilor, ce deși îi văd neputința merg mai departe. Această relatare explică modul în care trebuie interpretată porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Porunca iubirii este plantată în inima omului de însuși Dumnezeu, nu este ceva consensual care să cunoască interpretare relativă, este un dar din partea Creatorului și poate fi înțeleasă doar în dinamica vieții.

Isus folosește această parabolă în disputa pe care a avut-o cu un învățător al legii cu privire la dubla poruncă a iubirii prin care oamenii dobândesc viața veșnică. O interpretare concretă a relatării poate fi următoarea: “Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon este Adam. Ierusalimul este Paradisul. Ierihonul este lumea, hoții sunt dușmanii, preotul este legea, levitul proorocii, samariteanul este Cristos, rănile sunt neascultarea, măgarul este trupul lui Cristos, hanul, care îi primește pe toți cei care vor să intre, este Biserica, cei doi dinari sunt Tatăl și Fiul, hangiul este păstorul Bisericii, căruia i s-a încredințat sarcina de îngrijitor; faptul că samariteanul făgăduiește că se va reîntoarce indică cea de-a doua venire a Mântuitorului” (Origene, Hom. in Lc. 34). Tradiția creștină prezintă și alte interpretări concrete pentru această parabolă. Toate recunosc în figura samariteanului milostiv pe Isus Cristos, unicul mântuitor, singurul medic capabil să vindece rănile omului lovit de intemperiile vieții. Gestul de mare curaj pe care îl face samariteanul face diferența în această parabolă, care va cunoaște un final fericit în care se manifestă din plin iubirea lui Dumnezeu. Isus (bunul samaritean) nu stă deoparte, nu trece indiferent dar acționează plin de compasiune, are milă de el, se apropie de cel rănit și contribuie în mod concret la vindecarea lui.

Parabola samariteanului milostiv este cea mai completă lecție de viață creștină și conține în ea cele mai profunde sentimente de compasiune față de aproapele. Aceeași întrebare pe care i-a adresat-o învățătorul legii lui Isus, răsună și astăzi în conștiințele oamenilor. Cine este aproapele meu? Răspunsul îl găsim în credință, privind modul de acțiune al samariteanului milostiv, care nu se împiedică de prejudecăți, care vede limpede, se apleacă spre suferința celui rănit și contribuie în mod concret la vindecarea lui. Asumarea sentimentelor lui Cristos ne oferă curajul de a nu rămâne indiferenți la problemele celor de lângă noi ci să fim oameni plini de credință, atenți la nevoile celor care ne sunt aproape și trăiesc dramele lor, poate de multe ori cu zâmbetul pe buze. Isus ne spune astăzi tuturor: „Mergi și fă și tu la fel”

Din Izvoarele Franciscane
FF 1034: Într-o zi, în timp ce Francisc mergea călare pe câmpia  care se afla la poalele localității Assisi, a întâlnit un lepros. Această întâlnire neașteptată l-a umplut de groază. Dar, gândindu-se apoi la calea perfecțiunii deja concepută în mintea lui și reflectând că își dorea să devină un cavaler al lui Cristos, a descălecat și a alergat să-l îmbrățișeze pe lepros iar în timp ce acesta întinse mâna pentru a primi alimente, i-a oferit bani și l-a sărutat. Imediat a încălecat calul dar, indiferent cât de mult se întoarse să privească în toate părțile, și deși colinele se întindeau liber în jur, nu mai vedea leprosul în niciun fel. De aceea, plin de mirare și de bucurie, a început să se roage devotat laudele Domnului, propunându-și de atunci să se ridice către lucruri tot mai mari. Căuta locuri singure, prieteni de lacrimi; acolo, abandonându-se rugăciunilor lungi și insistente, astfel încât bunul Dumnezeu să îi arate calea.

Distribuie cu: