Duminică, 12 decembrie 2021, a III-a din Advent – Anul C
Luca 3,10-18
Mulțimile îl întrebau pe Ioan: „Deci, ce trebuie să facem?” Răspunzând, le-a spus: „Cel care are două tunici să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel!” Au venit şi unii vameși ca să fie botezați şi i-au spus: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” El le-a spus: „Nu pretindeți mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi!” Și unii soldați l-au întrebat la fel, spunând: „Iar noi ce trebuie să facem?” El le-a zis: „Nu maltratați şi nu acuzați pe nimeni pe nedrept şi fiți mulțumiți cu solda voastră!” Deoarece poporul era în așteptare şi toți se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza în Duhul Sfânt şi cu foc. Lopata de vânturat este în mâna lui, ca să curețe aria şi să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”. Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună.
Comentariu
Ioan Botezătorul se află pe malul râului Iordan, în deșert, acolo unde îndeplinește rolul de voce care strigă în deșert, după modelul profetului Isaia. Ioan este vocea, Isus este Cuvântul. În calitate de voce, Ioan este un instrument pentru Cuvânt. Vocea reprezintă doar un sunet, Cuvântul conține în sine ceea ce vocea anunță, întrucât este însăși vestea cea bună pe care Ioan o anunță, după cum observăm din ultimul verset al textului nostru de astăzi: „prin multe alte îndemnuri, el mângâind, evangheliza poporul” (Lc 3,18). În limba greacă, acest verset are o semnificație profundă: parakalōn euēggelizeto ton laon = „mângâind, evangheliza poporul”.
„Poporul” este la acuzativ, este cel evanghelizat, adică asupra lui se răsfrânge dubla acțiune. Care acțiune? Prima acțiune este cea exprimată de verbul la participiu prezent: parakalōn = „mângâind”, „îndemnând”. Verbul participiu prezent exprimă o acțiune continuă, tradusă cu „mângâind”, „îndemnând”, după exemplul lui Deutero-Isaia, care își începe astfel activitatea: „Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu!” (Is 40,1).
Al doilea verb al expresiei noastre este euēggelizeto = „evangheliza”. Fiind un verb la imperfect, înseamnă că acțiunea este continuă și de durată: începe în trecut, se desfășoară în prezent și continuă în viitor. Altfel spus, acțiunea de evanghelizare din partea lui Ioan era continuă, neîntreruptă, și se răsfrângea asupra poporului prin chemarea lângă, prin mângâiere.
Dar care este conținutul evanghelizării lui Ioan? Conținutul este exprimat prin două adjective indefinite: Polla kai hetera = „multe” și „altele”. Este vorba despre teme ce converg în jurul convertirii, cu scopul de a li se ierta păcatele ascultătorilor, după cum este exprimat în Lc 3,3: baptisma metanoias eis afesin hamartiōn = „el predica un botez de convertire spre iertarea păcatelor”.
Auzind cei veniți la Iordan cum evangheliza Ioan, au început să își pună întrebări practice: „ce să facem”? (Lc 3,10.12.14). Această întrebare apare de trei ori, din partea a trei categorii de persoane: mulțimile, vameșii, soldații.
Mulțimile l-au întrebat: „deci, ce să facem?” (Lc 3,10).
Ioan dă răspunsuri practice: „cine are două tunici să dea una celui care nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel!” (Lc 3,10). După cum observăm, atât în întrebare, cât și în răspuns, întâlnim verbul a face: ti poiēsōmen = „ce să facem?”; homoiōs poieitō = „să facă la fel!”. Ioan Botezătorul anticipă teologia credinței care lucrează prin dragoste, îndemnând mulțimile să împartă îmbrăcămintea și hrana cu cei care nu au, punând bazele unui stil de viață dezvoltat de Biserica primară, după cum citim în Fap 4,32.34-35: „Mulțimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun… De fapt, nu era niciunul dintre ei care să ducă lipsă, căci toți care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau prețul celor vândute și îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie”.
A doua categorie de persoane este formată din vameși. Ei au fost mișcați în interior de evanghelizarea lui Ioan și s-au dus la el să fie botezați, întrebându-l: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” (Lc 3,12). Ioan nu intră în discuție cu privire la cine este Învățătorul, ci le dă simplu răspuns la întrebarea lor: „Nu pretindeți mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi!” (Lc 3,13).
Despre vameși avem multe texte, printre care chemarea lui Levi (Lc 5,27-32); vizita lui Isus în casa vameșului Zaheu la Ierihon (Lc 19,1-10). Aceste texte au un numitor comun ce constă în chemarea la convertire: „nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la convertire” (Lc 5,32).
A treia categorie de oameni care merg la Ioan să fie botezați este formată din unii soldați care pun aceeași întrebare practică: „iar noi ce trebuie să facem?” (Lc 3,14). Partea finală a răspunsului se aseamănă cu cea dată vameșilor: „fiți mulțumiți cu solda voastră!” (Lc 3,14). Dar pentru Ioan nu este suficient acest răspuns, căci el vrea să descopere o posibilă atitudine a soldaților ce duce la nemulțumire cu privire la propria soldă, de aceea anticipă și spune: „Nu maltratați şi nu acuzați pe nimeni pe nedrept” (Lc 3,14). Probabil, pentru a obține ceea ce ei pretindeau dar solda nu le oferea, soldații încercau să obțină prin metode nedrepte față de aproapele.
După ce le oferă această învățătură practică, cele trei grupuri devin o unitate, adică mulțimile, vameșii și soldații devin popor în așteptarea lui Mesia, confundându-l pe Ioan cu Cristos (Lc 3,15).
De ce poporul îl confundă pe Ioan cu Cristos? Deoarece simte nevoia a ceva mai mult, așteptare identificată cu venirea lui Mesia, pe care îl întrezăresc în Ioan.
Între aceste două personaje există o diferență mare, evidențiată de însuși Ioan care spune: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza în Duhul Sfânt şi cu foc” (Lc 3,16).
Spre deosebire de Ioan care botează cu apă, Cristos botează în „Duhul Sfânt și cu foc” (Lc 3,16). Legătura dintre Duhul Sfânt și foc ne trimite la experiența Rusaliilor, după cum citim în Fap 2,3-4: „Atunci le-au apărut niște limbi ca de foc împărțindu-se şi așezându-se asupra fiecăruia dintre ei. Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească”.
Botezul în apă al lui Ioan nu avea puterea de purificare, ci era doar o pregătire pentru botezul în Duhul Sfânt și în foc, pe care numai Isus, în calitate de Mesia, îl conferă și, prin el, purifică conștiințele noastre de orice pată a păcatului. Botezul în Duhul Sfânt și în foc are rolul de a regenera umanitatea, acțiune rezervată lui Mesia, după cum prezisese Is 42,1: „Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu își găsește plăcerea! Am pus Duhul meu asupra lui; el va aduce popoarelor judecata”.
Da, avem nevoie de acest botez în Duhul Sfânt, pentru a putea umbla în noutatea vieții. În felul acesta, Duhul Sfânt devine un sigiliu (Ef 1,13), după cum citim în 2Cor 1,22: „iar cel care ne întărește împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns este Dumnezeu, cel care ne-a însemnat cu sigiliul său şi a pus în inimile noastre arvuna Duhului”.
În concluzie, ce trebuie să facem noi? Ceea ce scrie Paul în Ef 4,30-32: „Nu-l întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cu al cărui sigiliu aţi fost însemnați pentru ziua răscumpărării! Să fie îndepărtate dintre voi orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi orice răutate! Dimpotrivă, fiți buni unii față de alții, înțelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos!”. Această purificare o realizează Isus în noi în ziua de pe urmă, după cum spune textul nostru la final: „Lopata de vânturat este în mâna lui ca să cureţe aria şi să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se stinge” (Lc 3,17). Este vorba despre o veste bună, despre o mângâiere, după cum predica Ioan Botezătorul: parakalōn euēggelizeto = „mângâind, evangheliza poporul” (Lc 3,18), unde mângâierea este o anticipare a Duhului Sfânt, numit Paraklet, cel chemat lângă noi. Amin!
*