Luca 3,1-6
În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ţinutului Itureii şi Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a venit în toate împrejurimile Iordanului predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor, aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia, profetul: „Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui! Orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu»”.

Comentariu
În a II-a și a III-a Duminică din Advent medităm asupra Înainte-mergătorului Ioan Botezătorul, pe care evanghelistul Luca îl inserează prin trei coordonate complementare: istorică, geografică și profetică.

Coordonata istorică îi descrie în sinteză pe mai marii Imperiului Roman: împăratul Tiberiu Cezar și guvernatorul Ponțiu Pilat; pe reprezentanții puterii civile iudaice: tetrarhii Irod Antipa, Filip și Lisania. Acești oameni importanți ai societății civile conduceau întreaga lume cunoscută în acea perioadă.

Puterea romană era asigurată și de reprezentanți iudei, cu nume de tetrarhi, adică oameni numiți de Roma pentru a guverna câte un sfert din marele regat al lui Irod cel Mare. Sunt amintiți trei tetrarhi care au domnit între anii 4 î.C. – 39 d.C.: Irod Antipa, Filip și Lisania. Irod Antipa a murit exilat în Galia sau Franța de astăzi, în anul 39 d.C., deoarece își pierduse sprijinul politic după moartea protectorului său, împăratul Tiberiu. Ioan Botezătorul îl acuză pe Irod Antipa că trăia în adulter cu soția fratelui său vitreg, tetrarhul Filip.

Marii oameni politici amintiți au fost într-o strânsă colaborare și cu reprezentanții puterii religioase a timpului, în persoana marilor preoți, Ana și Caiafa. Ana este destituit în anul 15 d.C., însă își păstrează influența religioasă și politică, astfel că procură rolul de mare preot la cinci fii ai săi, plus ginerelui său Caiafa. Provenind din dinastia saduceilor, marele preot Ana nu credea în înviere, de aceea l-a condamnat pe Isus la moarte. Nu se știe nimic precis despre moartea lui Ana. Caiafa a trăit între anii 14 î.C. și 46 d.C. Fiind mare preot între 18 – 37 d.C. a contribuit la judecarea lui Isus, pentru că s-a declarat „Fiul lui Dumnezeu” (Mt 26,63-66); și a discipolilor Petru și Ioan, pentru că îl vindecaseră pe paraliticul de la templu(Fap 4). Nu se știe nimic despre moartea lui Caiafa. După cum observăm, evanghelistul Luca este capabil să comprime într-un singur verset (Lc 3,1) o istorie care se extinde pe durata a cca 43 de ani, timp în care a avut loc evenimentul culminant al mântuirii noastre, prin pătimirea, moartea și învierea lui Isus, precum și o bună parte din istoria Bisericii primare.

Coordonata geografică este de asemenea importantă, deoarece cuprinde arealul evanghelizării lui Ioan Botezătorul și al lui Isus, extinzându-se în regiunea instituită cândva  ca împărăție, de către David. Atenția lui Luca se concentrează acum doar asupra Iordanului și a Galileii, regiuni cu ecouri biblice considerabile. Ambele coordonate: istorică și geografică, lasă să se înțeleagă că dominația civilă a timpului nu permitea nici o breșă prin care să se poată strecura vreo altă putere. Ana și Caiafa, socrul și ginerele, reprezentanții puterii religioase iudaice a timpului, complotau cu puterea romană împotriva a tot ceea ce însemna o posibilă noutate și o posibilă emancipare a poporului, încercând să împiedice activitatea lui Ioan și, mai apoi a lui Isus.

Coordonata profetică este introdusă de expresia: „Cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu” (Lc 1,2). În această descriere sunt cuprinse două aspecte:
a) Cuvântul lui Dumnezeu i se adresează lui Ioan, fiul lui Zaharia din dinastie preoțească. Cuvântul care se așază peste Ioan reprezintă o vocație la profeție, întrucât profetul este cel care vorbește în locul sau în favoarea lui Dumnezeu;
b) Ioan nu mai locuia cu familia sa la En Karim, în apropiere de Ierusalim, preferând deșertul, pe malul râului Iordan, în apropiere de Marea Moartă, pentru a reitera calea străbătută de popor în momentul când a fost chemat la eliberarea din sclavia egipteană și mai ales cea babiloniană. Este vorba tocmai despre începutul emancipării poporului, pentru mult timp împiedicată de către puterea civilă și religioasă a timpului, dar prezisă de profeți: „Așa vorbește Domnul: «A aflat har în pustiu poporul celor scăpați de sabie»” (Ier 31,2); „De aceea, iată, o voi ademeni, o voi duce în pustiu și-i voi vorbi la inimă!” (Os 2,16); „Iată, eu fac un lucru nou: încolțește, nu-l recunoașteți? Voi stabili un drum în pustiu şi râuri în ținutul uscat” (Os 43,19). Așadar, vocația lui Ioan este descrisă după modelul profeților scriitori, precum Os 1,1: „Cuvântul Domnului care a fost către Osea, fiul lui Beeri, în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz și Ezechia, regii lui Iuda, și în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, regele lui Israel”; Mih 1,1: „Cuvântului Domnului care a fost către Miheia din Moreșet în zilele lui Iotam, Ahaz și Ezechia, regii lui Iuda. El a avut viziuni despre Samaria și Ierusalim”; Sof 1,1: „Cuvântul Domnului care a fost către Sofonia, fiul lui Cuși, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, în zilele lui Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda”. În aceste texte avem de a face cu un gen literar de vocație la profeție care descrie predilecția lui Dumnezeu față de oameni ce stau departe de implicările politice, fiind atenți la Cuvântul Domnului pe care vor trebui să îl proclame cu fidelitate și îndrăzneală, tocmai către acei oameni care se considerau stăpânii lumii.

Pentru a ne ajuta în pregătirea căii Domnului, suntem chemați să distingem între două posibilități: una bună şi una rea, iar alegerea uneia dintre ele implică libertatea noastră. Timpul de Advent ne ajută să redescoperim gustul pentru posibilitatea de a-l vedea pe Domnul care vine să ne mântuiască. „Maran ata!” (1Cor 16,22; Didahia 10,14); Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).

*

Distribuie cu: