Luca 10,25-37
Dar iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”. Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!”.

Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”. Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!». Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”. El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”.

Comentariu
De ce este nevoie ca Isus să fie pus la încercare? Cine stă la originea acestei atitudini? Isus este pus la încercare pentru a ne arăta cum să să ne comportăm atunci când suntem încercați noi înșine. Dacă încercarea poate proveni și de la Dumnezeu, ispitirea vine mereu de la Diavol (Lc 4,2) și de la cei care îi devin slujitori (Iac 1,13).

Învățătorul Legii, crezând că îi slujește lui Dumnezeu, de fapt joacă rolul ispititorului, ridicându-se spre căderea lui, ridicare ce devine semn al învierii, deoarece i se adresează lui Isus. De fapt, ridicarea la care face referință evanghelistul este sinonimă cu învierea, după cuvântul grecesc anestē. Dar această ridicare devine înviere doar în întâlnirea cu Isus. Cine rămâne sub dominația Ispititorului se ridică spre a cădea, iar căderea lui va fi mare, dar cine i se adresează lui Isus, va fi ridicat spre înviere.

Întrucât are de a face cu un învățător al Legii, Isus îl trimite la Lege, pentru a descoperi singur răspunsul: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Lc 10,26). Avem de a face cu două întrebări fundamentale despre Lege: prima privește conținutul ei; a doua se referă la interpretarea conținutului. Fără o corelare între aceste două aspecte, Legea nu își atinge țelul. Și care este țelul Legii? Să indice calea spre adevăratul Învățător al Legii, spre cel care desăvârșește Legea.

În contact cu Isus, învățătorul Legii trece de la atitudinea de ispititor, la cel care descoperă esența Legii: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Lc 10,27). Însă această descoperire este deocamdată doar la nivel de cunoaștere. Pentru ca Legea să fie sfântă și dreaptă și bună, e nevoie de punerea ei în practică, așa cum îl îndeamnă Isus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!” (Lc 10,28).

Cât timp rămâne la nivelul dezbaterii intelectuale, învățătorul Legii face pași importanți spre descoperirea a ceea ce contează din Lege, deoarece se adresează cui trebuie, lui Isus. Însă, când vine vorba de practicarea Legii, mecanismele de apărare îl iau cu asalt, iar el începe să se justifice, căzând din nou în ispită (Lc 10,29).

Pentru a-l scoate din colivia intelectuală a autojustificării prin cunoaștere, Isus nu intră într-o dezbatere fără sfârșit asupra a ceea ce spune Legea despre aproapele și despre dușman, ci îl îndreaptă spre practicarea Legii, pe care o cunoaște și o citează din Dt 6,5 și din Lev 19,18. Dar întrucât acesta cunoaște intelectual doar teoria, însă nu și metoda prin care poate ajunge la obiectiv, Isus îl învață printr-o parabolă, căci parabola, prin imaginea simbol pe care o prezintă, este mai puternică decât orice învățătură intelectuală.

Prin parabola Bunului samaritean, Isus demonstrează că aproapele este cel care vine în întâmpinare celui nevoiaș. Ordinea este schimbată: aproapele nu este cel care așteaptă să i se facă bine, ci acela care face bine celui nevoiaș.

Dar cine îndeplinește aceste calități? Din parabola povestită de Isus, observăm că nici preotul, nici levitul nu îl reprezintă pe aproapele celui tâlhărit pe drumul care coboară de la Ierusalim la Ierihon (Lc 10,30-32). De ce? Pentru că ei, asemenea învățătorului Legii, nu înțeleg coborârea, orientându-se doar spre ridicare, spre înălțare deasupra altora.

Isus Cristos este Bunul samaritean, lui îi este milă de noi, ne vine în întâmpinare și ne vindecă rănile, turnând asupra lor untdelemn și vin. Dar Bunul samaritean nu se mulțumește să facă totul de unul singur, ci vrea colaborarea noastră, pe care o va răsplăti la venirea sa (Lc 10,35). În timpul dintre acțiunea mântuirii noastre, prin pătimirea, moartea și învierea lui Isus, și întoarcerea sa la parusie, nouă ne este încredințată misiunea de a veni în ajutorul celor nevoiași.

Pare o lecție destul de ușoară, totuși mai rămâne un pas de făcut, pentru a participa la iubirea lui Dumnezeu cu toate energiile și calitățile noastre, iubindu-l pe aproapele ca pe noi înșine: este punerea în practică a învățăturii lui Isus. Așadar, „mergi şi fă şi tu la fel!” (Lc 10,37). Amin!

*

Distribuie cu: