Luca 10,1-12.17-20
Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi le-a spus: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui! Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor! Nu luaţi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. În casa în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi dacă acolo este vreun fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa! Nu vă mutaţi din casă în casă! Când intraţi într-o cetate şi vă primesc mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu!» Dar, dacă intraţi într-o cetate şi nu vă primesc, ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: «Chiar şi praful care s-a prins de picioarele noastre din cetatea voastră îl scuturăm împotriva voastră. Dar să ştiţi aceasta: împărăţia lui Dumnezeu este aproape!» Vă spun că în ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma, decât pentru cetatea aceea”. Întorcându-se cei şaptezeci şi doi, i-au spus cu bucurie: „Doamne, chiar şi diavolii ni se supun în numele tău”. El le-a spus: „L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger. Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpioni şi peste toată puterea duşmanului şi nimic nu vă va dăuna! Totuşi nu vă bucuraţi pentru aceasta – că vi se supun duhurile –, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri!” 

Comentariu
Isus alege alți șaptezeci și doi, deoarece popoarele la care îi trimite sunt șaptezeci și două (Gen 10, în versiunea Lxx-ei). Tot șaptezeci și doi sunt cei pe care Moise, la porunca Domnului, îi alege pentru a le împărtăși din duhul său (Num 11,16-17.24-30).

Domnul îi trimite doi câte doi din două motive: 1) pentru ca mărturia lor să fie valabilă, după cum este prevăzut în Dt 19,1; 2) pentru ca în doi să se ajute reciproc și să fie credibili, prin comportamentul lor în mijlocul celor la care sunt trimiși (Qoh 4,9-10).

Pentru a-i face conștienți de nevoia implicării în misiune, dar, în același timp, de necesitatea detașării de propria muncă, Isus atrage atenția că secerișul este al lui Dumnezeu (Lc 10,2).

Numărul lucrătorilor este invers proporțional cu lucrurile materiale pe care aceștia le posedă, iar calitatea misiunii nu depinde de mulțimea instrumentelor folosite (Lc 10,4). Nu are importanță la ce trebuie să renunțe acești trimiși în misiune, dacă citim textele paralele din Mc 6,8-9; Mt 10,9-10 și vedem diferențele instructajului. Ceea ce este important constă în încrederea totală pe care cei trimiși în misiune o pun în Dumnezeu. Această încredere este ca o mărturie că Dumnezeu este Cel care trimite, deci nu este vorba despre un mesaj personal al discipolilor.

Discipolii sunt invitați să se asemene cu Isus, Mielul trimis în mijlocul lupilor și, întrucât secerișul este deja ajuns la maturitate, misiunea este urgentă. Prin urmare, discipolii își desfășoară misiunea cu o anumită grabă, așa cum era prevăzut și în profeți (2Rg 4,29). Graba respectivă poate avea și rol parenetic, astfel încât cei care ascultă mesajul să nu amâne răspunsul, după cum ne învață psalmistul (Ps 129,8). Discipolii proclamă un mesaj de pace, deja prevăzut de Isaia și realizat în timpurile mesianice (Is 52,7). Pacea este un dar mesianic, izvorât din revelarea sensului vieții pământești și veșnice, însă nu toți sunt deschiși către acest mesaj de mântuire, de aceea Isus îi instruiește pe discipoli în această privință (Lc 10,5-6). Pentru ca pacea să rămână în casa respectivă și pentru ca mesajul să fie credibil, discipolii trebuie să dea dovadă de fidelitate (Lc 10,7).

Pentru cei care nu primesc mesajul lui Isus și al discipolilor există anumite riscuri, în sensul că ratează ocazia de a intra în împărăție, deci vor rămâne pe dinafară, iar această situație nu este una deloc plăcută, așa cum anunță Isus (Lc 10,10-12).

Când cei care aud Cuvântul îl lasă să lucreze în interiorul lor, duhurile rele cad asemenea stelelor care se sting pe cer, după cum putem observa în unele texte biblice: „Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, dominator al neamurilor” (Is 14,12; cf. Zah 3,1-2, cf. Iob 1,6; Fap 16,16-18).

Care poate fi reacția noastră în fața unor astfel de evenimente minunate? Asemenea cu cea a discipolilor când s-au întors din misune și i-au povestit lui Isus cum duhurile se supun în Numele lui (Lc 10,17-19).

Cine nu s-ar bucura la auzul unui astfel de mesaj triumfător? Cu toate acestea, Isus îi îndeamnă pe discipoli și, împreună cu ei, pe noi: „Totuşi nu vă bucuraţi pentru aceasta – că vi se supun duhurile -, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri!” (Lc 10,20).

Da, bucuria discipolilor constă în prezența lui Isus în viața lor, nu în rezultatele obținute în misiune. De aici provine și învățătura parenetică ce constă în a ne angaja cu toate energiile în trăirea vocației, la prezența lui Isus, fără a contabiliza rezultatele, ci având mai ales o viziune escatologică, acolo unde întrezărim deja numele noastre scrise în locuința Domnului.

*

Distribuie cu: