Loading...

Duminică, 1 octombrie 2017, a XXVI-a din Timpul de peste an

Matei 21,28-32
În acel timp, Isus le-a zis arhiereilor şi bătrânilor poporului: „Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. S-a apropiat de primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie!» El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Da, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: „Primul” Isus le-a zis: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău, ca să credeţi în el”.

 

Comentariu
„Ce părere aveți?” Rămânem uimiți auzindu-l pe Isus vorbind astfel!

Dumnezeu ne cere părerea, ne invită să ne gândim, să reflectăm, cu privire la sensul vieții și acțiunilor noastre. Astfel, ne-a făcut interlocutorii săi, confidenții săi, martorii întrebărilor, preocupărilor și gândurilor sale.

De-am ști să apreciem această „coborâre” divină care ne înalță la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, frați și prieteni ai lui Cristos!

În evanghelia de astăzi, Isus se adresează direct arhiereilor și bătrânilor poporului, adică celor învățați. Și îi interoghează cu privire la o realitate asupra căreia au reflectat cele mai iluminate minți ale omenirii, și anume: cine face voința lui Dumnezeu?

Mântuitorul apelează din nou la o parabolă – ca și în duminica precedentă – care vorbește despre vie. De această dată însă, proprietarul viei nu mai este un stăpân, ci un tată care, le cere fiilor săi să meargă să lucreze în vie. Ne amintim că via este imaginea împărăției lui Dumnezeu, la construirea căreia suntem invitați să colaborăm cu toții.  

Atitudinea celor doi fii – care ne reprezintă pe noi toți – este surprinzătoare: primul spune că nu vrea să colaboreze cu Dumnezeu la construirea Împărăției sale, dar mai apoi, își reconsideră poziția și se duce; al doilea, își dă imediat consimțământul, dar ulterior se răzgândește.

Ce vrea să ne spună Isus, prin acest exemplu?

Că există două atitudini fundamentale în raport cu Dumnezeu: una caracterizată de un refuz inițial („Nu vreau”), dar care nu elimină posibilitatea unei păreri de rău și întoarceri și o a doua – foarte periculoasă!!! – caracterizată de formalitate și ipocrizie, care face aproape imposibilă orice părere de rău, excluderea nevoii de milostivire și iertare și implicit refuzul de a intra în „casa Tatălui” (vezi parabola Tatălui milostiv, cf. Lc 15,11-32).

Categoriile de persoane care în vremea lui Isus erau excluse de la mântuire  (vameșii și desfrânatele) de reprezentanții religiei oficiale (arhiereii și bătrânii), sunt reprezentate în parabola de astăzi de primul fiu. Aceste persoane, multe dintre ele ajunse în situația în care se aflau fără voia lor, s-au arătat mult mai deschise față de învățătura lui Isus și noutatea Evangheliei.

În schimb, răspunsul celui de-al doilea fiu, ne trimite cu gândul la cuvintele rostite de Dumnezeu prin gura profetului Isaia, care denunță un mod des întâlnit de raportare la sine, caracterizat de formalitate și slugărnicie fățarnică: „Pentru că poporul acesta se apropie de mine cu gura şi mă preamăreşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (Is 29,13). Sunt acele persoane pe cuvântul cărora Dumnezeu nu se poate baza, întrucât nu au aderat, și deci, nu s-au raportat niciodată, cu inima la el, ci doar formal, interesat, slugarnic. Acest lucru este evident și din modul în care acest fiu i se adresează tatălui: îi spune „Da, Doamne” și nu „Da, tată”. Pentru el Dumnezeu este un stăpân și nu un tată.

Isus însuși va contesta această atitudine și va fi categoric cu ea: „De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun?” (Lc 6,46). Sau: „Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 7,21).

E clar că acest mod de raportare la Dumnezeu, și implicit, la semeni, era caracteristic tocmai acelora vizați de aceste cuvinte ale Mântuitorului: arhiereii și bătrânii poporului; oameni a cărora formalism, ipocrizie și slugărnicie, erau aprig combătute de Isus.

„Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?”

Dumnezeu nu contestă faptul că noi putem greși, ci faptul că putem să dezvoltăm o formă de religiozitate și de evlavie falsă care să blochează orice părere de rău, nevoia de iertare, bucuria de a-l avea pe Dumnezeu drept Tată: „Deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău”. În acest sens, există riscul ca „vameșii și desfrânatele”, adică cei considerați excluși de la mântuire, să le ia locul în Împărăția lui Dumnezeu, celor care se consideră îndreptățiți să fie moștenitorii și beneficiarii ei. 

 

Din Izvoarele franciscane 466
 Năzuinţa cea mai înaltă, dorinţa cea mai mare şi voinţa cea mai puternică [a sfântului Francisc] era aceea de a trăi mereu şi cât mai perfect Sfânta Evanghelie şi de a imita cât mai fidel, cu toată atenţia, angajarea şi entuziasmul sufletului şi a inimii, învăţătura şi exemplul Domnului nostru Isus Cristos.

Distribuie cu: