Matei 20,1-16a
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi această parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să tocmească lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. Ieşind la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi ceea ce este drept vă voi da!” Iar ei au plecat. Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi la al nouălea şi a făcut la fel. Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?» I-au spuvs: «Pentru că nimeni nu ne-a tocmit». El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie!» Când s-a lăsat seara stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». Venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului casei, zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi, care am suportat greutatea zilei şi arşiţa”. Dar el, răspunzând unuia dintre ei, a zis: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu-mi este permis oare să fac ceea ce vreau cu ceea ce este al mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» Astfel, ultimii vor fi primii”.

Comentariu
Ne aflăm în anotimpul de toamnă când, cei care au vii, merg să culeagă strugurii.

Spre deosebire de alte recolte, care cer doar efort și muncă, culesul strugurilor este însoțit de destindere, bucurie, bună dispoziție, sau cel puțin așa era cândva, atunci când această activitate se făcea manual și în familie.

Tocmai din acest motiv, via a fost considerată de credincioșii Vechiului Testament, o imagine a poporului pe care Dumnezeu și l-a ales: „via Domnului Sabaot este casa lui Israel”, spune profetul Isaia (Is 5,7), iar psalmistul se roagă: „Dumnezeul oştirilor, întoarce-te! Priveşte din cer şi vezi, vizitează via aceasta” (Ps 80,15).

Isus, în evanghelia acestei duminici, vorbește tot despre o vie în care stăpânul acesteia trimite, în trei serii, lucrători (dimineața devreme, la amiază și spre seară), care să o culeagă și cărora le promite câte un dinar, aceasta fiind în acea vreme plata obișnuită pentru o zi de muncă la câmp.

Via este aici imaginea „împărăției lui Dumnezeu”. Aceasta este alternativa „împărăției acestei lumi”, pe care Dumnezeu le-a propus-o oamenilor prin Fiul său. Împărăția fiilor lui Dumnezeu, născuți „nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu” (In 1,13), este alternativa lumii create de cei egoiști, care urmăresc doar puterea, bogăția, plăcerea și faima.

Pentru a construi împărăția sa, Dumnezeu are nevoie de colaboratori; de oameni dispuși să urmeze calea slujirii, a sărăciei, dăruirii și umilinței. „Buni slujitori sau administratori”, (Mt 25,21) îi numește Cristos, iar apostolul Paul scrie că „ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” (1Cor 4,2).

Dacă împărăția lui Dumnezeu este simbolizată de vie, iar Dumnezeu este stăpânul viei, înseamnă că Dumnezeu, trimițând lucrători în via sa, este interesat ca aceasta să producă cât mai mult rod din care să fie făcut vin. Știm, de asemenea, că în Sfânta Scriptură, vinul este o imagine a bucuriei și veseliei. Acestea nu pot lipsi din împărăția lui Dumnezeu, așa cum nu pot lipsi din nicio inimă, din nicio o familie și din nicio comunitate, întrucât viața fără bucurie este ca ziua fără soare, or, fără soare, totul moare.

Papa Francisc ne-a atras atenția în exortația Evangelii gaudium („Bucuria evangheliei”) că „marele risc al lumii actuale, cu multipla şi oprimanta sa ofertă de consum, este o tristeţe individualistă care provine din inima comodă şi avară, din căutarea înfrigurată de plăceri superficiale, din conştiinţa izolată. Atunci când viaţa interioară se închide în propriile interese nu mai există spaţiu pentru alţii, nu mai încap săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacţia iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. Şi cei care cred se află în acest pericol, sigur şi permanent. Mulţi cad în capcană şi se transformă în persoane arţăgoase, nemulţumite, lipsite de viaţă. Aceasta nu este alegerea unei existenţe demne şi depline, aceasta nu este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, aceasta nu este viaţa în Duh care provine din inima lui Cristos înviat” (nr. 2).

Bucuria de a fi colaboratorul lui Dumnezeu la construirea împărăției sale, este suficientă pentru a nu ne mai dori altceva, pentru a nu-i mai invidia pe ceilalți, pentru a nu-i mai judeca și vorbi de rău, pentru a trăi ca fii ai lui Dumnezeu în această lume, deseori, atât de tristă.

Din Izvoarele franciscane 1793
„Fericitul Francisc se străduia, plin de înflăcărare, să nu-i lipsească, în afară de  rugăciune și oficiul divin, o permanentă bucurie spirituală interioară și exterioară. Pe aceasta o dorea și o aprecia la frații săi, ba mai mult, era gata să-i mustre atunci când îi vedea triști și deprimați.

Obișnuia să spună: «Dacă slujitorul lui Dumnezeu își dă silința să dobândească și să mențină, fie în interior cât și în exterior, bucuria ce provine dintr-o inimă curată, alături de evlavia rugăciunii, diavolii nu-i pot provoca nicio pagubă»”.

Distribuie cu: