Loading...

Duminică, 1 aprilie 2018, Învierea Domnului – Anul B

 

Ioan 20,1-9
În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; pentru că încă nu știau Scriptura: că el trebuia să învie din morți. Atunci discipolii s-au întors la ai lor.

 

Comentariu
Niciunul dintre autorii evangheliilor nu a reușit (sau nu a îndrăznit) să surprindă clipa învierii lui Isus, pentru a o închide în textul scris, astfel încât ea să devină prizoniera analizei noastre istorice. Drept urmare, protagonistul povestirii evanghelice a celui mai important eveniment, în lumina căruia trebuie interpretat întreg Noul Testament, spre surprinderea noastră, nu este Isus, ci mormântul său. Toată atenția gravitează în jurul mormântului, cuvântul care apare de cele mai multe ori în această scurtă relatare. Toți „vin”, „intră”, „aleargă” „la” mormânt, punctul de referință ce le va marca destinul lor de acum înainte. De ce locul acesta atât de detestat, în care până la urmă toți vom locui, se află în centrul atenției? Pentru că el este dovada morții lui Isus și martorul tăcut al învierii sale.

Istorisirea pătimirii, răstignirii și morții lui Isus se termina în acest loc: „mormântul era aproape și l-au pus pe Isus acolo” (In 19,42). Astfel se constata eșecul celui care înflăcărase prin cuvântul său inimile oamenilor: „Nimeni nu a vorbit vreodată ca omul acesta” (In 7,46), al celui care înfăptuise semne nemaivăzute, al celui care fusese speranța restaurării domniei lui Israel, al celui care scandalizase prin felul lui de a vorbi despre Dumnezeu ca Tată milostiv, al celui care, fiind „calea, adevărul și viața” (In 14,6), îl înviase pe Lazăr, semn în urma căruia, întrucât „mulți au crezut în el”, i s-a hotărât moartea (In 11,53). Numai că drumul acestui insucces nu se terminase decât în ochii celor care credeau că au învins îngropând într-un mormânt de piatră pe cel care este izvorul vieții.

Locul care trebuia să fie sfârșitul istoriei lui Isus devine punct de plecare. Pentru a sugera acest lucru evanghelistul Ioan (spre deosebire de Matei și Marcu) ne spune că totul se întâmplă „în prima zi a săptămânii”, zi care desemnează un nou început, o nouă creație, în care întunericul morții este învins de lumina vieții. Începând din această zi, timpul se va măsura altfel pentru că a fost însemnat cu învierea lui Isus. De aceea, ziua întâi va deveni „ziua Domnului”. Trecerea spre această zi nu e ușoară: spune evanghelistul că „mai era încă întuneric”, referindu-se nu atât la lipsa luminii soarelui, cât mai ales la insuficiența cunoașterii adevărului învierii dată de credință. Întunericul de afară era consecința, fricii ucenicilor, a tristeții interioare a Mariei Magdalena care, probabil, nu realiza încă pierderea celui care o vindecase de înlănțuirea celor șapte demoni.

Atmosfera se schimbă în momentul în care Maria Magdalena „vine” la mormânt; „vine” (la fel ca următorii vizitatori) pentru că mormântul, cu ceea ce a rămas în el, e punctul de referință care îi va determina pe cei care îl văd să-și reconsidere sentimentele lor față de cel care a fost răstignit. Din confruntarea cu acest loc ies în evidență două acțiuni ale celor care îl vizitează: „a vedea” și „a crede”. Maria vede mormântul și crede că Isus a fost furat, Petru vede giulgiurile și ștergarul și nu știe ce să creadă, ucenicul iubit vede și crede. Toți văd același lucru, dar credința diferă în funcție de sufletul lor, de experiența avută cu Isus, de așteptările lor. Vederea îi asigură că trupul lui Isus lipsește din mormânt și totodată că nu a fost furat: Petru vede giulgiurile puse împreună și ștergarul, care i-a acoperit fața, pus deoparte; dacă cineva l-ar fi furat, l-ar fi luat cu totul, nu ar fi lăsat pânzele în ordine, ca și cum o mână misterioasă, brațul lui Dumnezeu, le-ar fi așezat acolo.

Într-adevăr, învierea rămâne un eveniment misterios, perceput și primit doar prin credință. Unicul despre care se spune că „a crezut” este „celălalt discipol”, ucenicul pe care îl iubea Isus, cel care, plecat la pieptul său, simțise bătăile inimii iubitoare a Învățătorului. Totuși, deși îi depășește atât pe Petru cât și pe Maria în intuiția că Isus nu poate să rămână prizonier morții, ucenicul iubit, împreună cu Petru, „nu știa Scriptura, că el trebuia să învie din morți”. Pentru a ajunge la maturitate, credința are nevoie să fie hrănită din Scriptură.

Acest lucru îl facem și noi celebrând sărbătoarea Învierii Domnului: căutăm în Scriptură, nu în mormânt dovada învierii lui Isus. Mormântul e doar „monumentul” care amintește și celebrează că Viața a învins moartea, iar noi, alături de Isus, trecând prin pătimire și moarte, suntem făcuți părtași de aceeași înviere.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 1246: Pe când era în viață, Dumnezeu care îl făcuse să strălucească pe acest om admirabil, bogat prin sărăcie, sublim prin umilință, puternic prin mortificare, prudent prin simplitate, deosebit prin onestitatea comportamentului său; după moartea sa, l-a făcut și mai strălucitor.

Fericitul plecase din lume, dar sufletul său sfânt, intrând în casa veșniciei, glorificat prin sorbirea din plinătatea izvorului vieții, lăsase clar imprimate în trupul său semnele măreției viitoare: trupul său sfânt care, răstignit împreună cu viciile sale, deja se transformase într-o nouă creatură, arătându-le tuturor că printr-un privilegiu personal purtase semnele pătimirii lui Cristos și, printr-un miracol nemaivăzut, anticipa imaginea învierii.

 

Distribuie cu: