Marcu 14,1-15,47
Peste două zile aveau să fie Paştele şi Azimele, iar arhiereii şi cărturarii căutau cum să-l prindă pe Isus prin viclenie ca să-l ucidă, căci spuneau:

„Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se răzvrătească poporul”.

Fiind în Betania în casa lui Simon Leprosul, pe când stătea la masă, a venit o femeie care avea un vas din alabastru cu mireasmă de nard curat, foarte scump, şi, spărgând vasul, i-a turnat pe cap. Dar erau acolo unii care, indignaţi, ziceau unii către alţii:

„Pentru ce s-a făcut această risipă de mireasmă? Căci mireasma aceasta ar fi putut fi vândută cu trei sute de dinari şi să se dea săracilor”.

Şi erau revoltaţi împotriva ei. Însă Isus a spus:

+. „Lăsaţi-o! De ce o necăjiţi?

făcut un gest frumos faţă de mine, căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi şi oricând voiţi puteţi să le faceţi bine; pe mine însă nu mă aveţi întotdeauna. Ea a făcut ce a putut: a uns de mai înainte trupul meu pentru înmormântare. Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea”.

Iuda Iscariot, unul dintre cei doisprezece, a venit la arhierei ca să-l dea pe mâna lor. Când au auzit, s-au bucurat şi i-au promis că-i vor da arginţi. Iar el căuta un moment potrivit ca să-l dea pe mâna lor.

În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paştele, discipolii săi i-au spus:

„Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paştele?”

Atunci a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus:

+. „Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeţi după el şi, acolo unde va intra, spuneţi stăpânului casei că învăţătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?» El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiţi acolo pentru noi!”

Discipolii au ieşit şi au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese şi au pregătit Paştele.

Când s-a înserat, a venit împreună cu cei doisprezece. Şi, în timp ce stăteau la masă şi mâncau, Isus a spus:

+. „Adevăr vă spun, unul dintre voi, care mănâncă cu mine, mă va trăda!”

Atunci au început să se întristeze şi să-i spună unul după altul:

„Nu cumva eu?”

El le-a spus:

+. „Unul dintre cei doisprezece, cel care întinge cu mine în blid. Într-adevăr, Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut”.

Şi, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus:

+. „Luaţi, acesta este trupul meu!”

Apoi, luând potirul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi. Şi le-a spus:

+. „Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!”

Înainte de a fi cântat cocoşul de două ori, de trei ori mă vei renega.

Şi, cântând imnuri, au ieşit spre Muntele Măslinilor. Iar Isus le-a spus:

+. „Voi toţi vă veţi scandaliza, căci este scris: «Voi bate păstorul şi oile se vor risipi». Dar după ce voi fi înviat, voi merge înaintea voastră în Galileea”.

Atunci Petru i-a zis:

„Chiar dacă toţi se vor scandaliza, eu nu”.

Dar Isus i-a zis:

+. „Adevăr îţi spun că tu, astăzi, în această noapte, înainte de a fi cântat cocoşul de două ori, de trei ori mă vei renega”.

Iar el spunea şi mai insistent:

„Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega”.

Şi toţi ziceau la fel.

Apoi au venit într-un loc al cărui nume era „Ghetsemani” şi le-a spus discipolilor săi:

+. „Staţi aici până când mă voi ruga!”

Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi a început a se înfiora şi a se nelinişti şi le-a spus:

+. „Sufletul meu este trist până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!”

Şi, mergând puţin mai în faţă, a căzut la pământ şi se ruga ca, dacă este posibil, să treacă de la el ceasul acela, zicând:

+. „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta! Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”.

Apoi a venit şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru:

+. „Simon, dormi? Nu ai putut să veghezi nici măcar un ceas? Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită! Căci sufletul este plin de avânt, dar trupul este slab”.

Şi, plecând din nou, s-a rugat spunând aceleaşi cuvinte.

venit din nou şi i-a găsit dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi şi nu ştiau ce să-i răspundă.

venit a treia oară şi le-a spus:

+. „Dormiţi mai departe şi odihniţi-vă! Ajunge!

venit ceasul. Iată, Fiul Omului este dat pe mâna păcătoşilor! Ridicaţi-vă, să mergem! Iată, cel care mă trădează este aproape!”

Şi îndată, pe când încă mai vorbea, a venit Iuda, unul dintre cei doisprezece, şi împreună cu el o mulţime, cu săbii şi ciomege, din partea arhiereilor, a cărturarilor şi a bătrânilor, iar trădătorul lui le dăduse un semn, spunând:

„Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeţi-l şi duceţi-l sub pază sigură!”

Venind, s-a apropiat îndată de el şi i-a spus:

„Rabbi!”

Şi l-a sărutat. Atunci ei au pus mâna pe el şi l-au prins. Însă unul dintre cei care erau de faţă, scoţându-şi sabia, l-a lovit pe servitorul arhiereului şi i-a tăiat urechea. Luând cuvântul, Isus le-a zis:

+. „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să mă prindeţi. Zi de zi eram la voi şi învăţam în templu, şi nu m-aţi arestat. Dar aceasta-i ca să se împlinească Scripturile”.

Atunci, discipolii, părăsindu-l, au fugit cu toţii. Însă îl urma un tânăr oarecare, acoperit numai cu o pânză pe trupul gol; l-au prins, dar acesta, lăsând pânza, a fugit gol.

L-au dus pe Isus în faţa marelui preot şi s-au adunat toţi arhiereii, bătrânii şi cărturarii. Iar Petru l-a urmat de departe până în interiorul curţii marelui preot şi, stând împreună cu servitorii, se încălzea la foc. Iar arhiereii şi tot Sinedriul căutau o mărturie împotriva lui Isus ca să-l dea la moarte, dar nu găseau, căci mulţi dădeau mărturie falsă împotriva lui, dar mărturiile nu se potriveau. Câţiva, ridicându-se, dădeau mărturie falsă împotriva lui, zicând:

„Noi l-am auzit pe acesta, spunând: «Eu voi distruge acest templu făcut de mâini omeneşti şi în trei zile voi construi un altul, nefăcut de oameni»”.

Dar nici aşa mărturia lor nu se potrivea. Atunci marele preot, ridicându-se în mijlocul lor, l-a întrebat pe Isus:

„Nu răspunzi nimic? Ce mărturie dau aceştia împotriva ta?”

Însă el tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot l-a întrebat din nou şi i-a spus:

„Tu eşti Cristos, Fiul Celui Binecuvântat?”

Isus a zis:

+. „Eu sunt. Şi-l veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”.

Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a spus:

„Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit blasfemia. Ce vi se pare?”

Toţi l-au condamnat ca fiind vinovat de moarte. Unii au început să-l scuipe şi, acoperindu-i faţa, îl loveau spunându-i:

„Profeţeşte!”

Iar servitorii îi dădeau palme.

Pe când Petru era jos, în curte, a venit una dintre servitoarele marelui preot şi, văzându-l pe Petru încălzindu-se, l-a privit fix şi i-a zis:

„Şi tu erai cu Nazarineanul, cu Isus”.

Dar el a negat, spunând:

„Nu ştiu, nu înţeleg ce zici!”

Şi a ieşit afară în faţa curţii. Şi a cântat cocoşul. Iar servitoarea, văzându-l, a început din nou să le spună celor care stăteau acolo:

„Acesta este dintre ei”.

Dar el a negat din nou. După câtva timp, cei care stăteau acolo i-au spus din nou lui Petru:

„Cu adevărat eşti dintre ei, căci eşti galileean”.

Iar el a început să se blesteme şi să jure:

„Nu-l cunosc pe omul acesta despre care vorbiţi”.

Şi îndată cocoşul a cântat a doua oară. Atunci, Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: „Înainte ca un cocoş să cânte de două ori, de trei ori mă vei renega”. Şi a izbucnit în plâns.

Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?

Vei zămisli şi vei naşte un fiu.

Dis-de-dimineaţă, făcând consiliu, arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat. Pilat l-a întrebat:

„Tu eşti regele iudeilor?”

El i-a răspuns:

+. „Tu zici”.

Iar arhiereii îl acuzau de multe lucruri. Pilat l-a întrebat din nou:

„Nu răspunzi nimic? Iată de câte lucruri te acuză!”

Dar Isus n-a mai răspuns nimic, încât Pilat se mira. Cu ocazia sărbătorilor, le elibera un deţinut pe care îl cereau ei. Pe atunci era închis un oarecare Baraba, care, împreună cu nişte răzvrătiţi, în timpul unei revolte, comiseseră crimă. Mulţimea a urcat şi a început să ceară să le facă aşa cum făcea întotdeauna. Pilat le-a răspuns:

„Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?”

Căci ştia

În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai că din invidie îl dăduseră arhiereii pe mâna lui. Însă arhiereii instigau mulţimea ca să-l elibereze mai degrabă pe Baraba. Pilat le-a spus din nou:

„Atunci ce să fac cu cel pe care îl numiţi regele iudeilor?”

Iar ei au strigat iarăşi:

„Răstigneşte-l!”

Pilat le-a spus:

„Dar ce rău a făcut?”

Însă ei strigau mai tare:

„Răstigneşte-l!” aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui

Astfel, Pilat, voind să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost biciuit, l-a dat să fie răstignit.Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil! Atunci, Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” Şi îngerul a plecat de la ea.

Soldaţii l-au adus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. L-au îmbrăcat cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. Apoi au început să-l salute:

„Bucură-te, rege al iudeilor!”

Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi, căzând în genunchi, se prosternau înaintea lui. Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească.

Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus. L-au dus la locul numit „Golgota”, care, tradus, înseamnă „locul Craniului”. Şi a fost socotit cu cei fărădelege. Şi i-au dat vin înmiresmat, dar el nu a luat. Apoi l-au răstignit şi, împărţind hainele lui, au aruncat zarurile pentru ele, care ce să ia. Era ceasul al treilea când l-au răstignit. Era scrisă inscripţia condamnării lui: „Regele Iudeilor”. Împreună cu el au răstignit şi doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga lui. Astfel s-a împlinit Scriptura care spune: „Şi a fost socotit cu cei fărădelege”.

Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui, clătinând din cap şi spunând:

„Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!”

La fel şi arhiereii, între ei, îl luau în râs împreună cu cărturarii şi spuneau:

„Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem!”

Îl insultau şi cei răstigniţi cu el.

Fiind ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic:

+. Eloí, Eloí, léma sabactáni?”,

care, tradus, înseamnă:

+. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau:

Iată, îl cheamă pe Ilie!”

Cineva, alergând, a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând:

Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!”

Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul.

 

Aici se îngenunchează şi se face o pauză.

 

Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus:

Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!”

Erau şi câteva femei care priveau de departe; printre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic şi a lui Ioses, şi Salomé, care îl urmau de când era în Galileea şi îl slujeau; şi multe altele care urcaseră cu el la Ierusalim.

Când s-a făcut seară, întrucât era ziua Pregătirii, care este ajunul sâmbetei, a venit Iosif din Arimateea, membru respectat în Sinedriu, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi a îndrăznit să intre la Pilat şi să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise deja şi, chemându-l pe centurion, l-a întrebat dacă a murit de mult. Aflând de la centurion, i-a dăruit lui Iosif trupul. Iosif, cumpărând un giulgiu, a luat jos trupul, l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt care fusese săpat în stâncă. Apoi a rostogolit piatra la intrarea în mormânt. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Ioses, priveau unde l-au pus.

 

Comentariu
Creștinul se maturizează sau își pierde sensul existenței, se înțelepțește sau se rătăcește în măsura în care reușește sau nu să se confrunte cu scandalul pătimirii, al crucii. Dacă uită că aceasta este mijlocul, nu scopul, prin care Dumnezeu a ales să ne mântuiască și prin care dobândim viața deplină prin înviere, este pierdut. În mărturisirea de credință fundamentală a creștinului, transmisă cu fidelitate din perioada apostolilor, așa-numita kerygmă, pătimirea, moartea lui Isus sunt nedespărțite de învierea sa. Dacă unele evanghelii nu dau aproape nicio importanță copilăriei lui Isus sau unor evenimente ale vieții lui Isus, care pe noi ne-ar interesa, niciuna dintre ele nu lasă la o parte povestirea pătimirii, morții și, indirect, prin efectul vizibil (mormântul gol), al învierii. De fapt, spun unii exegeți, relatarea pătimirii constituie primul nucleu al scrierii evangheliilor, restul fiind ca o anexă ce are menirea să explice de ce și cum s-a ajuns aici.

Anul Liturgic B, la începutul Săptămânii Sfinte, ne propune spre meditare varianta pătimirii conform Evangheliei după Marcu în care pătimirea lui Isus este prezentată ca manifestare a Fiului lui Dumnezeu. Deși „secretul” mesianității și al divinității sale a fost ținut pe tot parcursul evangheliei pentru că, în euforia semnelor lui Isus, nimeni nu era în stare să-i înțeleagă sensul, evanghelistul consideră că acum e momentul adevărului și, culmea, cel care recunoaște în Isus pe cruce pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu este un ucenic sau cineva care l-a însoțit și ascultat pe Isus pe parcursul vieții publice, ci un soldat roman care a participat la răstignirea sa, arătând astfel că roadele bobului de grâu mort nu întârzie să apară în cei (considerați de alții) păcătoși care au inima deschisă larg pentru a privi cu credință moartea lui Isus.

Ce anume l-a făcut pe soldatul roman să recunoască divinitatea lui Isus chiar în momentul în care era cel mai greu de acceptat? Cu siguranță, nu eroismul lui Isus. Trebuie să admitem că Isus nu a avut o moarte eroică asemenea lui Socrate, de exemplu; mulți martiri au fost mult mai eroici decât Isus, au privit cu mai multă „demnitate” (superioritate) moartea, cei drept, cu credință. Mulți bolnavi au suferit sau suferă încercări mult mai lungi și mai dureroase decât Isus. Nu cantitatea și nici eroismul pătimirii impresionează la Isus, ci atitudinea, nu de victimă nevinovată sau de erou, ci de Fiu, pe care o recunoaște și soldatul roman. Fiu care trăiește cu intensitate durerea omenească și cu încredere legătura cu Tatăl.

Evanghelistul Marcu subliniază prin imaginii mișcătoare suferința lui Isus: el este singurul care observă că Isus, în Ghetsemani, „a început a se înfiora și a se neliniști”, ceea ce ne arată că el s-a temut de moarte, a simțit tensiunea apropierii ei, nu a înfruntat-o rece, ca și cum nu ar fi om. Atitudinea aceasta scoate în evidență faptul că Isus împărtășește cu noi sentimentele noastre cele mai contradictorii, Isus ne ajută să trăim cu demnitate suferința, fiindu-ne „coleg de suferință” și ne învață că mijlocul care ne ajută cel mai bine să o străbatem este rugăciunea ca abandonare în voința Tatălui. Numai această în această evanghelie, rugându-se, Isus îl numește pe Dumnezeu „Abba”, cuvânt care ne revelează legătura afectivă puternică cu Tatăl, capacitatea lui Isus de a crede că inclusiv în aceste momente dure, gingășia lui Dumnezeu continuă să se manifeste; în ciuda tulburării interioare, Isus crede în susținerea Tatălui.

Prin urmare, Isus nu mai reacționează la stimulii provocatori ai persecutorilor săi, ci își trăiește drama cu credință și, mai ales, tăcere. În Evanghelia după Marcu Isus tace mai mereu: nu spune nimic atunci când Iuda îl sărută ca semn al trădării, nu-i reproșează nimic celui (nu spune cine este) care îi taie urechea slujitorului arhiereului, abia dacă răspunde câteva cuvinte acuzațiilor celor din Sinedriu și lui Pilat. Tăcerea nu denotă apatia lui Isus în fața condamnării, deja stabilită de capii poporului, judecata fiind un simulacru, nici resemnare, ci e un semn de stăpânire de sine: nu reacționează cu aceeași monedă în fața calomniilor, a batjocurii, nu răspunde cu violență brutalității iudeilor și romanilor. Isus are convingerea că Tatăl este cu sine și îl va conduce prin aceste suferințe către victoria finală a învierii.

De asemenea, ca o „completare” a tabloului durerii, evanghelistul subliniază singurătatea lui Isus în pătimire: ucenicii au fugit, accentuează evanghelistul „cu toții”, „de departe” câteva femei, care l-au slujit în timpul activității publice, îndrăznesc doar să „privească” și printre ele, Marcu nu o amintește pe mama sa (asta nu înseamnă neapărat că nu era acolo; totuși, Marcu nu o numește). Prin singurătatea sa, Isus anticipă viața creștinului coerent care trebuie să se aștepte ca în momentele cruciale ale existenței, atunci când îi este pusă la încercare fidelitatea față de mărturisirea credinței, să rămână singur, chiar și față de Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”. Abandonarea de către ceilalți, inclusiv de către Tatăl, este un sentiment puternic omenesc pe care îl încearcă orice creștin care trebuie să conștientizeze că nu experimentează ceva nou, ci aceeași simțire pe care a avut-o însuși Fiul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, evanghelistul nu lasă loc gândului că Isus ar fi murit cu disperarea în suflet. Marcu strecoară în povestire, chiar înainte de arestarea lui Isus, o scenă simbolică prin care face trimitere la înviere: tânărul gol învelit cu un giulgiu. Unii comentatori spun că ar fi vorba de autorul însuși camuflat în această imagine, dar cel mai probabil în el se ascunde chiar destinul lui Isus care, tânăr fiind, iudeii, moartea „a pus mâna pe el”, dar aceasta nu a putut să-l aresteze, să-l țină, el lăsându-i doar giulgiul, ca amintire că moartea nu are nicio putere asupra sa. Giulgiul este pentru Marcu și un simbol al curajului: el este singurul care subliniază că Iosif din Arimateea „îndrăznește”, are curajul, să ceară trupul lui Isus ca să-l înfășoare în „giulgiu” și să-l înmormânteze.

Curajul, speranța, compasiunea să fie sentimentele pe care să le cultivăm în Săptămâna Patimilor. Ele să ne ajute să simțim viața noastră creștină ca reflectare a pătimirii lui Isus, drumul bătătorit de el care ne conduce spre bucuria învierii.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 184: Voința Tatălui a fost ca fiul său binecuvântat și glorios, pe care el ni l-a dăruit și s-a născut pentru noi, să se ofere pe sine însuși , prin propriul său sânge, ca sacrificiu și victimă pe altarul crucii, nu pentru sine, pentru că prin el au fost create toate, ci ca ispășire pentru păcatele noastre,  dându-ne exemplu, ca noi să mergem pe urmele sale. El vrea să fim mântuiți prin el și să-l primim cu inimă curată și cu trupul nostru nepătat.

FF 478: Venerabilul părinte a avut întipărite în trupul său cele cinci semne ale pătimirii și ale crucii, ca și cum ar fi fost el însuși răstignit împreună cu Fiul lui Dumnezeu. Acest mister e mare și manifestă desăvârșirea iubirii; el ascunde totodată un tainic plan și un sublim mister, cunoscut doar de Dumnezeu, credem, și revelat în parte de sfânt unei singure persoane. De aceea lauda noastră este fără rost de vreme ce el a fost lăudat de Cel preamărit de toți ca izvor și strălucire fără sfârșit și care dăruiește ca răsplată lumina veșnică. Să-l binecuvântăm așadar pe Dumnezeul sfânt, adevărat și glorios.

 

Distribuie cu: