Loading...

Duminică, 8 aprilie 2018, a II-a din Timpul Paștelui – Anul B

 

Ioan 20,19-31
În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți tine, vor fi ținute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-și degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”. Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui.

Comentariu
Cristos Înviat a revărsat mai multă milostivire asupra apostolului Toma decât am considerat noi că „merită” pentru îndrăzneala de a cere să-l „vadă” pe Domnul. Să nu-l judecăm pripit pentru o atitudine pe care noi o depășim cu prin pretențiile pe care le revendicăm pentru a crede cu adevărat. Scopul fragmentului evanghelic din Duminica Milostivirii (fostă A Tomei) nu este de a ne invita pur și simplu să credem în învierea lui Isus fără să cercetăm, ci ne vorbește mai curând despre efectele pe care le produce învierea în viața creștinului care are curajul să-și revizuiască rădăcinile credinței sale.

Într-adevăr prima calitate a lui Toma e curajul. Pe când toți ucenicii se baricadaseră, cu ușile încuiate, de frica iudeilor, Toma se desparte de „turmă”, iese. Evanghelistul nu ne spune unde s-a dus, însă nu se poate să nu ne dăm seama de asemănarea cu Iuda care, și el, în noapte, pleacă din sala unde erau adunați apostolii cu Isus. Înainte de toate, Toma e „geamănul” lui Iuda. Apoi al nostru. Toma nu avea intenția să-l vândă pe Isus, dar, plecând, își trădează comunitatea care trăiește o comuniune a fricii. Toma e mai curajos decât ceilalți ucenici – tot el spusese atunci când Isus și-a exprimat intenția de a merge la Ierusalim după ce tocmai fusese amenințat „să mergem ca să murim și noi cu el” (In 11,16) –, dar solitudinea lui eroică este tragică; plecând, rămâne singur, se izolează de ceilalți, curajul său nu este salvator, nu dă speranță, e un act de bravură personală.

În al doilea rând, Toma este onest: pentru a crede, vrea să vadă. Nici ceilalți ucenici nu au crezut când Maria Magdalena le-a dat mărturia „l-am văzut pe Domnul și mi-a spus aceste lucruri” (In 20,18). Petru și „celălalt ucenic”, în aceeași zi, merseseră să vadă mormântul și numai ucenicul iubit „a văzut și a crezut”; și, cu toate acestea, și el era printre cei care se încuiaseră „de frica iudeilor”. Toma își recunoaște dificultatea de a crede fără a vedea, o mărturisește celorlalți, ceea ce, implicit, arată că nu refuză să accepte adevărul în cazul în care acesta i se înfățișează ca evident, demn de crezare. Toma nu se crede „mai deștept”, își recunoaște limitele puterii de a înțelege.

În sfârșit, Toma ne revelează o aspirație profundă de comuniune: „a atinge”, a simți cu palmele. În această dorință, observăm că Toma tânjește după comuniunea cu Isus pe care l-a însoțit pe parcursul vieții publice și pe care l-a părăsit în timpul încercării. Pe acel Isus în care își pusese încrederea suspină să-l simtă prezent. Tudor Arghezi exprima acest sentiment dureros: „Vreau să te pipăi și să urlu: «Este»” (Psalmul VI). Pentru a împlini această necesitate a credinței, Toma trebuie să urmeze câțiva pași.

Primul pas: să împărtășească viața comunității. Isus se lasă „atins” doar în comunitatea celor care cred în el. Maria Magdalena nu a primit permisiunea de a-l atinge: „Nu mă reține, […], dar mergi la frații mei”. Mântuirea nu e o chestiune privată, ci fraternă, comunitară. Comunitatea ucenicilor, oricâte lipsuri ar avea, oricât ar fi paralizată de frică, doar acolo „vine” Isus, în mijlocul dificultăților, al sărăciei, al lașității. Prin învierea sa Isus aduce liniștea, pacea, curajul de a-i privi și atinge rănile, care sunt semnul puterii lui Dumnezeu, adică al slujirii până la sacrificiul de sine, până la dăruirea de sine. Cum aduce Isus această pace?

Prin revărsarea Duhului Sfânt. Al doilea pas constă în a primi darul Duhului lui Isus. E singura dată în Noul Testament când Isus „suflă” pe Duhul Sfânt, repetând gestul pe care l-a făcut Dumnezeu la crearea lui Adam și pe care l-a reînnoit în viziunea profetului Ezechiel când acesta profetiza că poporul alianței va primi din nou viață de la Domnul (viziunea oaselor uscate care iau viață, Ez 37,1-14). Isus înviat oferă creștinului pe Duhul Sfânt care este viața Tatălui și iubirea Fiului. Sensul vieții creștine e dat tocmai de Duhul Sfânt a cărui putere se manifestă în primul rând prin iertarea păcatelor. Apariția lui Isus nu are un caracter apologetic, să le arate că avea dreptate; prin încredințarea Duhului Sfânt îi face părtași de iertarea sa și-i trimite să facă lumea întreagă părtașă de această iertare. Aceasta este esența Bisericii înseși, prin iertare devenim fii ai lui Dumnezeu, devenim ca Dumnezeu; în momentul în care nu iertăm, mergem împotriva Lui, a Duhului primit.

Tot Duhul Sfânt ne invită să celebrăm actualizarea iertării prin pătimirea, moartea și învierea lui Isus în comuniunea euharistică. Isus vine în mijlocul ucenicilor în același loc în care le-a spălat picioarele, în locul în care le-a vorbit despre misiunea primită de la Tatăl, de a iubi „până la sfârșit”. El, Cel Înviat, este și Cel Străpuns, care îi atrage pe toți la sine, îi transformă în „frați”. Cristos îl însoțește cu milostivire pe Toma, îndreptându-l cu răbdare. Noi străbatem aceeași cale, înfruntăm aceleași îndoieli, avem aceleași revendicări care nu sunt altceva decât ecoul dorinței noastre de a fi cu cel care ne-a „setat” pentru viața deplină, pe care o dobândim prin credința în Cel pe care comunitatea creștină îl mărturisește Înviat.

Din Izvoarele Franciscane
FF 834: Chiar de la naștere, mintea omenească se lasă atât de înșelată de senzații grosolane și de fantezii amăgitoare încât, copleșită de o închipuire nestatornică, e constrânsă uneori să se îndoiască de ceea ce trebuie să creadă. De aceea ne îndoim nu doar de faptele extraordinare ale sfinților, ci uneori însăși credința în mântuire devine ținta obiecțiilor.

Un frate din Ordinul minorilor, care avea slujirea de predicator, om cu o viață integră, era convins de miracolul sfintelor stigmate, dar într-o zi a început să fie frământat de îndoieli cu privire la miracolul sfântului. Ne putem închipui lupta din sufletul său, în care rațiunea apăra adevărul, iar fantezia îi sugera mereu contrariul. […] În timp ce dormea, i-a apărut sfântul Francisc, cu picioarele pline de noroi: „De unde îți vin îndoielile acestea? Privește mâinile mele și picioarele mele”. I-a văzut mâinile străpunse, dar nu-i vedea stigmatele picioarelor murdare de noroi. „Îndepărtează noroiul de pe picioarele mele – i-a spus sfântul – și vezi locul cuielor”. El i-a atins picioarele și a început să le curețe. Trezindu-se imediat, a început să plângă și și-a curățat sufletul printr-o publică mărturisire a sentimentelor care îi întinaseră sufletul.

 

Distribuie cu: