Ce spui despre tine? Autenticitatea

Distribuie cu:

Adesea povestim și ce nu trebuie: ne lăudăm, ne plângem insistent, spunem prostii,ne apărăm,sau ne blamăm aiurea… Deținem isteria noastră! Iar alteori tăcem dramatic (și ciudat) exact când celălalt tânjește după vorba noastră bună.

Un psiholog italian, pe nume, G. Sovernigo, afirmă că există cinci niveluri de comunicare pe care le trăiești când stai de vorbă cu un altul. Le poți parcurge progresiv, de la periferie către profunzime, sau doar te poți fixa la unul dintre ele.

Un prim nivel, e cel de suprafață, numit al stereotipurilor. În acest stadiu, te rezumi doar la comunicări oficiale: „Salut!”, „Ce cald e azi…”, „am auzit că plouă mâine”, „merci mult”, sau „mai poftiți la noi” etc. Emiți, cu grijă, numai „ce se spune”. Nimic mai mult. Nu intri în detalii personale. Te protejezi. Consideri că e mai prudent. Și te autocenzurezi, păstrându-te formal față de celălalt. Înseamnă că există o nuanță de frică. Dacă deții însă puțin mai mult curaj, intri în stadiul următor, al comportamentului. Adică interlocutorului îi spui și ce anume întreprinzi. Destăinui, fără teamă, conduita ta: „mă duc la piață”, sau „citesc”, „mă plimb prin parc”, „îmi vizitez bunicii” etc. Îi povestești concret dinamica din viața ta. Dar nu mai mult. Rămâi încă atent să nu dezvălui alte chestii personale. Să zicem că îți faci puțin mai mult elan. Și vrei un stadiu de comunicare (și relație) mai avansat. Atunci, inițiezi nivelul trei: al gândurilor. E evident că n-o să spui oricui, oricum, ce, cum, gândești. Dar, dacă crezi că interlocutorul tău e „demn” de cugetarea ta, decizi să-i revelezi ce ai în minte: „eu cred că ăia din guvern…”, „că unul, altul e așa”, „că asta e părerea mea”. Destăinui (timid, sau cu curaj) ceva din judecata ta. Înseamnă că acum deții o doză de încredere în celălalt. Dar și în mintea ta! Dar nu acesta e finalul. Poți însă să ajungi și mai profund. Când recunoști în fața celuilalt și cum te simți. Înseamnă că pătrunzi în stadiul următor, al afectivității. Acuma poți să-i spui: „mi-e teamă”, sau „sunt furios”, „sunt bucuros”, sau „sunt îndrăgostit”… E evident că pentru asta ai nevoie de curaj și de securitate. Probabil, te vei asigura că celălalt respectă sentimentul tău (că e discret, că nu râde de tine, nu te judecă…). Nu ne dezvăluim oricui trăirea noastră.(cu toate că avem nevoie vitală să ne exprimăm emoțiile). Dezvăluirea sentimentelor indică o etapă esențială a existenței noastre. Dar este încă insuficient! A mai rămas ceva:

Cel mai adânc (și cel mai sfânt!) nivel al dialogului e autenticitatea. Când în vorbirea ta nu mai există camuflaj și bariere, ci ești adevărat. Abia acum te simți tu însuți (însăți). Liber și autentic. Fără ocolișuri. Iar celuilalt îi spui concret și sincer despre tine. Îți revelezi preocuparea, visul, sau fragilitatea, viața ta etc. Îi spui de lumea ta interioară, de tot ce vrei și ce nu vrei… Chiar dacă nu este ușor, tu te decizi să-i spui curat de tine. În tine (și în mine) subzistă o nevoie bazilară de un asemenea moment. Chiar dacă sunt și riscuri (să fii vulnerabil și expus…), nu mai contează pentru tine (nici pentru mine). Abia acum trăim cel mai frumos moment de întâlnire și comunicare pe care ni-l dăruim cu bucurie unul celuilalt.

Isus  a afirmat-o categoric că „adevărul ne va face liberi” (In 8,32). Și așa este! Mântuitorul a confirmat dintotdeauna că autenticitatea e vitală. A o trăi la toate cele trei niveluri de relație – cu tine însuți, cu Dumnezeu și cu aproapele – înseamnă că îți conștientizezi valoarea propriei persoane, să o prezinți cu drag și cu încredere lui Dumnezeu și să o dărui fără teamă și cu bucurie aproapelui de lângă tine. Un astfel de moment te face să trăiești cel mai frumos cadou pe care ți-l oferi tu ție însuți (însăți). Autenticitatea.

* * *

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXIV, nr. 143, iulie-august 2017.

Distribuie cu: