Foto: Fr. Ioan Duma (centru) la Capitulul provincial din anul 1947.

Distribuie cu:

Încep să scriu acest articol într-una din serile în care multă lume iese în stradă în oraşele ţării pentru o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, care a tulburat apele şi încă nu ştiu cum se va termina acest conflict. Sper din tot sufletul că, până la urmă, va ieşi la iveală adevărul şi se va reîntoarce pacea şi liniştea. Mă interesează mai puţin politica în ultimul timp, dar nu sunt insensibil, la fel ca toată lumea, la ce se petrece în societate. Cum să nu observi că viaţa în România este grea, că, dacă ai o familie, nu ştii cum să ajungi la sfârşitul lunii cu cheltuielile, mai ales acum peste iarnă? Şi parcă nu prea există voinţă politică spre binele românilor.

Mă gândesc acum, retrospectiv, cum a fost oare viaţa în anii prigoanei comuniste, cum fraţii noştri şi atâţia alţi nevinovaţi au dus foamea, şi frigul, şi bătăile, şi umilinţele prin închisori! Păcat că şi acum trăim încă într-o lume nedreaptă, într-o luptă continuă pentru supravieţuire. Şi totuşi, cum de, cu toate suferinţele, credinţa celor de dinaintea noastră nu a slăbit, dimpotrivă, s-a fortificat? Mai este oare valabil şi pentru noi?

Aşa era, puternică, şi credinţa episcopului Ioan Duma, care nu doar că a fost un om cu chip frumos şi nobil – se poate vedea din fotografiile de la arhiva fraţilor franciscani de la Bacău –, ci a fost şi un suflet nobil. Seriozitatea şi determinarea, unită cu sensibilitatea şi spiritul de rugăciune i-au înfrumuseţat caracterul încă din tinereţe. Se poate descoperi, tot în arhiva menţionată, din perioada tinereţii, o încercare de nuvelă, semnată de părintele Vidoni, un coleg de studii, în primele decenii ale secolului al XX-lea, cu titlul „Ionel”, dedicată tânărului şi sensibilului seminarist, Ioan Duma, pe când se afla în formare, la Roma, la Institutul Seraphicum. E o broşură scrisă caligrafic, cu câteva ilustraţii foarte reuşite, pictate de alţi colegi, semn că era preţuit încă de pe atunci. Tot în arhivă, ceea ce impresionează cel mai mult, probabil, se găseşte un jurnal foarte îngrijit şi detaliat al episcopului, care începe din prima zi de preot nou-sfinţit. Aici îşi notează tot ce trăieşte mai important în viaţă: sfânta Liturghie zilnică şi programul spiritual, atât de serios punctat, conştiinciozitate ce poate fi observată mai ales dintr-o scurtă scriere-program: Harfa cu zece strune, publicată la editura „Serafica”, după anii 1990, ca un fel de decalog al seriozităţii şi al ascezei spirituale: „Să ne convingem că trebuie să devenim sfinţi cu orice preţ”, scria, printre altele, episcopul. Stau mărturie a caracterului său nobil, zecile de scrisori, trimise sau primite, oficiale sau personale, corespondenţe cu episcopi, cu superiori franciscani sau cu credincioşi care l-au preţuit. Vorbesc despre preocupările lui şi despre lupta pentru credinţă şi libertate documentele în care insistă asupra necesităţii de a-i apăra pe cei nevinovaţi de molima regimului. Amintesc de chipul episcopului cu haină franciscană, inelul, pecetea şi crucea pectorală, pe care părintele Gheorghe Patraşcu, superiorul fraţilor franciscani în clandestinitate, le-a păstrat cu sfinţenie şi le-a transmis posterităţii ca pe nişte relicve. Şi, cu siguranţă, se va mai vorbi mult despre episcopul prigonit din Valea Mare. Într-adevăr, la Valea Mare, în satul natal din judeţul Bacău, mormântul i-a primit trupul spre înviere, în ziua de 17 iulie 1981.

Se născuse la 5 noiembrie 1896, iar după clasele primare urmate în sat, a studiat la Seminarul din Hălăuceşti şi apoi la Roma, unde a fost hirotonit preot la 24 iulie 1924. După întoarcerea în ţară, a activat în parohiile Săbăoani, Hălăuceşti şi Galaţi. A fost, de asemenea, profesor la seminar. În 1948 a fost consacrat episcop de către nunţiul apostolic Gerald Patrick O’Hara, consacrarea fiind secretă şi fără acordul guvernului comunist.

A luat parte la războiul de întregire a neamului românesc (1916-1918), lucrând pe front în calitate de agent sanitar pentru îngrijirea răniţilor, iar în cel de-al Doilea Război Mondial, părintele Duma nu s-a refugiat din calea ruşilor, ci a rămas pe loc, neclintit la datorie, fiind singura autoritate publică din oraş care a trebuit să predea oraşul Galaţi, nu de bunăvoie, ci silit, fapt pentru care a fost respectat în mod deosebit (cf. Ioan Gherghina, în Franciscani în zeghe, Serafica, Roman, 2015, p. 105).

În perioada 1948-1950 a fost foarte activ în problema rezistenţei anticomuniste prin credinţă, având întâlniri şi cu episcopii Alexandru-Theodor Cisar şi Anton Durcovici. La 25 septembrie 1951, episcopul Duma a fost la rândul său arestat de Securitate şi deferit Tribunalului Militar Timişoara, care, prin sentinţa 80/1951, l-a condamnat la patru ani de închisoare pentru delictul de „spionaj în favoarea Vaticanului”. Va fi eliberat la expirarea pedepsei, în anul 1955, iar prin decizia M.A.I., nr. 6088 din 25 septembrie 1955, i-a fost fixat „domiciliul obligatoriu” la Iaşi. În acelaşi an, Securitatea i-a deschis un dosar individual de urmărire informativă, cu scopul de a-i fi documentată „activitatea duşmănoasă ca episcop clandestin şi superior al franciscanilor”. Activitatea de urmărire va continua şi la Parohia „Mihail Kogălniceanu” (judeţul Constanţa), unde Securitatea i-a fixat un nou „domiciliu obligatoriu”, iar după ce a fost iarăşi la un pas de a fi arestat, pe motiv că participase la Faraoani la înmormântarea mamei sale, în 1960 i-a fost fixat ultimul „domiciliu obligatoriu” la Târgu Jiu, din dorinţa de a-l izola şi supraveghea mult mai uşor. Aici va muri la 16 iulie 1981. La 9 iulie 1973, episcopul Duma i-a solicitat pr. Petru Albert să adune date istorice despre viaţa de martiră a Veronicăi Antal şi a episcopilor martiri Anton Durcovici şi Marcu Glaser, cu intenţia de a fi trimise la Sfântul Scaun.

Veronica Palcău, o soră din mănăstirea Surorilor Notre-Dame din Galaţi, care l-a cunoscut şi i-a făcut o vizită la Kogălniceanu, spunea în 1997 despre episcopul Duma: „Iubea foarte mult viaţa religioasă; când venea la Notre-Dame era plin de bucurie sufletească”. Şi le povestea altor preoţi: „Până acum am citit vieţile sfinţilor din cărţi, dar acum am văzut cu ochii mei pe unul dintre aceşti sfinţi” (Franciscani în zeghe, p. 109).

***

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXIV, nr. 141, martie-aprilie 2017). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: