Cu Francisc la picioarele Răstignitului

Distribuie cu:

Îmi amintesc cu precădere de o capodoperă extraordinară: marele crucifix din lemn (în fotografie un detaliu cu picioarele lui Isus sărutate de sfântul Francisc) păstrat în bazilica „Sfânta Clara” din Assisi și pictat de un anonim „Maestrul sfântului Francisc” (1272). O lucrare, ca multe altele de la acea vreme, care-l așază pe Cristos cel Suferind (Christus patiens) lângă Cristos Biruitor asupra morții (Christus triumphans), până atunci o imagine preferată și tot mai reprodusă. Pentru acea epocă reprezenta o noutate iconografică veritabilă, reflexia noilor tendințe doctrinare și culturale ivite în Biserică.

Marele protagonist al acestor schimbări e tocmai Francisc. Înaintea lui niciun artist n-ar fi îndrăznit să reprezinte patima și suferințele lui Cristos într-un mod atât de vădit și crud. În schimb, sfântul Francisc aduce o nouă sensibilitate și spiritualitate, pe care artiștii le vor transpune imediat în operele lor. De fapt, datorită lui începem să înțelegem că nu putem fi cu adevărat creștini dacă nu ajungem la o relație intimă, fizică cu Cristos. Dacă nu ajungem, așadar, să-i atingem corpul (care este reprezentat și ușor de recunoscut în fratele de lângă noi, de cele mai multe ori nevoiaș) și, dacă este necesar, să-i sărutăm picioarele într-o profundă legătură de iubire.

 Fără îndoială, micul frate Francisc a ales realmente să stea la picioarele crucii, acel spațiu vital în care se lăsa privit de Domnul său și un loc privilegiat pentru contemplarea tăcută a rănilor, capabile să-i lumineze propriile răni. Este suficient, de altfel, să reluăm pe scurt relatările sale biografice pentru a realiza centralitatea misterului crucii: întâlnirea cu Crucifixul de la San Damiano, haina confecționată sub formă de cruce, familiaritatea cu litera tau, care va deveni propria semnătură, frecventele meditații la pătimirea lui Isus, brațele mereu dispuse sub formă de cruce atunci când binecuvânta, mărturia indirectă a Clarei – „tulpina preafericitului părinte Francisc” – care în scrisorile adresate surorilor a avut mereu cuvinte de o mare intensitate în a descrie și recomanda iubirea față de Cel Răstignit, toate acestea sunt doar câteva exemple ce pot amintite.

Însuși Francisc, în Testamentul său, reia cuvintele cu care el – și apoi toți frații săi – se ruga în orice biserică: „Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, aici și toate bisericile care sunt în lumea întreagă și te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”, pentru a dovedi încă o dată întâlnirea sa cu Răscumpărătorul, din a cărui cruce, în mod evident, nu își făcuse obiectul propriei considerații de la sine și pentru sine, ci a reprezentat doar icoana care îl evidenția pe Cel Răstignit.

În sfârșit, sunt grăitoare mărturiile fraților care îl văd cu stigmatele, rănile Răstignitului, după experiența de pe muntele Verna. Iată, cuvintele primului biograf: „Cine ar putea explica sau cine ar putea înțelege cum singura lui preamărire a fost crucea Domnului? Doar cine s-a făcut vrednic de harul acesta, poate ști. Desigur, chiar dacă și noi am fi trăit o asemenea experiență, poate mai blândă, cuvintele, așa cum sunt adesea inutile și fără valoare, nu ar fi putut să evoce pe măsură minunile atât de mari. Și poate, tocmai din acest motiv, trebuia să se arate în trup, căci ar fi fost cu neputință să se descopere prin cuvinte. Să vorbească așadar tăcerea, unde cuvântul e neauzit, pentru că acolo unde nu există grai, lucrurile vorbesc de la sine. Doar acestea să ajungă la urechea noastră, care încă nu este pe deplin lămurită, cum de toate minunile s-au petrecut în sfântul nostru; de fapt, ceea ce a fost dezvăluit prin el nu se poate înțelege decât în viitor” (Toma de Celano, Vita Seconda, 203).

Așadar, să ne lăsăm însoțiți în aceste zile de crucea fratelui nostru, fratele Francisc din Assisi. Să ne plecăm genunchii la picioarele lui Isus, să-i sărutăm rănile, să-i plângem durerile și să ne simțim uniți cu orice sărac și rănit și jignit din această lume încercată. Contemplând Răstignitul, să ne lăsăm atinși de iubirea lui și ne va fi mai lesne să-l întâlnim pe celălalt, să iertăm și să dăruim pacea și să sperăm și să credem că Lumina Paștelui este mai puternică decât întunericul și moartea.

* * *

Material apărut pe www.vocazionefrancescana.org

Distribuie cu: