Icoana bucuriei Învierii

Au trecut pentru Maica sfântă orele agonizante ale Calvarului lângă crucea Fiului, cruce mântuitoare şi pom al noii creaţii care a început… Această suferinţă a Mamei nu a putut stinge în sufletul ei cuvintele de viaţă rostite de Fiul; le păstrează în continuare în inima ei neprihănită pe toate, începând cu cele de la Nazaret şi până la ultimele, cele şoptite în zbuciumul şi setea de pe cruce… I le repetă neîncetat apostolului preaiubit, Ioan, căruia i-a fost încredinţată.
În sfânta veghere a Sâmbetei Sfinte, „ziua tăcerii celei mari şi a liniştii mai presus de fire”, Maria umple cu speranţa şi credinţa ei această aşteptare înfrigurată a clipei luminoase şi biruitoare: Învierea.

11 aprilie 2020 [ Fr. Iosif-Eduard Cadar ]

Distribuie cu:

Aceasta este marea promisiune a Fiului, în care crede, cu putere neclintită, Maria: „Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte, îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia!” (Mt 20,18-19). Chiar acum, când stă să se împlinească această promisiune, apostolii hoinăresc mâhniţi, femeile pioase pregătesc pentru Învăţătorul lor miresmele morţilor, dar Maria rămâne trează şi curajoasă, în veghere sfântă. Aşa o surprind zorile „primei zile a săptămânii celei noi”, zorile Învierii. Privirea ei trece cu mult dincolo de mormântul sigilat, de soldaţii lui Pilat, de liniştea morţii… Din străfunduri de întuneric şi suferinţă, o nouă Bună-Vestire stă să răsară înaintea ei şi să o transforme în Maica speranţei noastre şi a bucuriei Învierii. Maria nu a căzut în disperare ori în deprimare, nici măcar în faţa crucii, a morţii şi a mormântului, ci a rămas trează în speranţă şi rugăciune, în aşteptarea plină de încredere că promisiunea lui Dumnezeu nu se dezminte şi nu poate fi împiedicată de nicio putere omenească, nici măcar de puterea morţii.

Tradiţia şi anumite scrieri apocrife afirmă că Maria a fost prima care a văzut slava învierii Fiului, întâlnirea ei cu Isus cel viu având loc înaintea aceleia de care au avut parte femeile evlavioase, Maria Magdalena şi apostolii. Sfântul Grigore Palama, în secolul al XIV-lea, reafirmă această credinţă, susţinând că Maica preacurată a putut contempla însuşi momentul învierii Mântuitorului, un înger vestindu-i marea bucurie: „O, Fecioară preacurată, bucură-te! Fiul tău a înviat ridicându-i pe cei morţi din morminte! Tu, Maică a lui Dumnezeu, bucură-te, căci Fiul tău, glorios, a înviat!”. Şi arta occidentală dă mărturie despre această tradiţie, când reprezintă întâlnirea dintre Isus înviat şi Mama sa, faţă către faţă: Cristos cel viu stă în picioare înaintea ei, purtând şi arătându-i rănile răstignirii; Maria stă în genunchi, dar cu fruntea şi ochii ridicaţi spre Fiul ei înviat, din care emană o lumină dumnezeiască, strălucirea vieţii celei noi. Deşi Evangheliile nu spun nimic despre aceasta şi admiţând că sfânta Fecioară a voit să păstreze în inima ei chiar şi această întâlnire de copleşitoare fericire cu Fiul înviat, fără a fi nevoie de vreun martor, nimic nu ne împiedică să privim la Maria ca la icoana bucuriei Învierii, icoană în care chipul şi întreaga ei fiinţă sunt inseparabile de strălucirea şi lumina Fiului ei cel viu. Acum putem înţelege de ce sfântul Maximilian Maria Kolbe ne îndeamnă să privim curajoşi spre Neprihănita şi să o iubim cât mai mult, întrucât ea, fiind atât de desăvârşit unită cu Isus cel viu, va putea să ne ridice şi pe noi la iubirea, lumina şi bucuria Fiului ei. La fel cum o lampă, pentru a se aprinde, trebuie să primească flacără de la o făclie deja aprinsă, la fel inima noastră trebuie să se aprindă de la focul inimii neprihănite a Mamei Fecioare, pentru a străluci de lumina şi viaţa lui Dumnezeu. Întru aceasta, tot cuvintele părintelui Kolbe ne sunt de ajutor: „Fiii mei preaiubiţi, cât este de bună Neprihănita în a îndepărta pentru totdeauna din inima voastră tristeţea, prăbuşirea interioară sau descurajarea! «Marie!…» – ce profund ecou produce în inima ei neprihănită această simplă invocare, chiar dacă sufletul nostru este scufundat în întuneric, în uscăciune, în insatisfacţia păcatului! Şi în astfel de momente ea ne iubeşte cu atât mai mult. Cu cât sufletul nostru este mai nefericit, căzut în păcate, cu atât mai mult acest refugiu – Neprihănita – ne înconjoară pe noi, sărmanii păcătoşi, protejându-ne cu atâta grijă”.

* * *

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com