Loading...

Despre iubirea de Dumnezeu

Rațiunea e cea care face analiza iubirii și o expune ochilor noștri cu calități și defecte. E, până într-un punct, util și admirabil. Motiv pentru care iubirea nu trebuie să fie oarbă, dar nici să judece aspru, atunci n-ar mai fi iubire. Ea trebuie să mângâie, nu să critice.

Despre iubirea de Dumnezeu - © Arhiva MSA

Distribuie cu:

„Din tot cugetul tău”. Cugetul este partea sufletului care include inteligența și rațiunea. Este numită cuget/ minte deoarece reprezintă partea eminentă a sufletului sau chiar și pentru că „își aduce aminte” (lat. mèminit). Cugetul, de fapt, nu e suflet, dar ceea ce e superior sufletului, secțiunea cea mai excepțională, cea mai eficace a sufletului, de la care vine inteligența. De fapt, omul însuși este numit „chip al lui Dumnezeu”, în temeiul cugetului. De aceea toate aceste calități sunt reunite în suflet în așa fel încât ea să rămână o entitate unică. Sufletul este identificat printr-o serie de nume diferite în baza actelor cărora este cauză eficientă. De aceea când însuflețește trupul, este suflet; când dorește, este conștiință; când știe, este cuget; când judecă drept, este rațiune; când inspiră, este duh; când simte ceva, este simț. „Iubește-l, așadar, pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău”, astfel încât tot ceea ce îți amintești, ști ori înțelegi, tu să te raportezi la iubirea lui Dumnezeu.

„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Despre acest argument vei observa în evanghelia bogatului îmbrăcat în haine scumpe și țesuturi fine. Iar despre același argument avem o corelație în cartea lui Iob, unde se spune: „Vei inspecta locul tău și nu va lipsi [nimic]” (Iob 5,24). […].

„Fă aceasta” pentru a fi simplu, adică fără amăgiri și înșelăciuni, căutând nu slava ta, ci pe cea a lui Dumnezeu, afirmând cu Iob: „Dacă m-aș fi uitat la soare când strălucește și la luna care trece radioasă, dacă aș fi lăsat sedusă inima mea în ascuns și dacă gura mea ar fi pus un sărut pe mână, și aceasta este o nelegiuire [pedepsită] de judecători, căci l-aș fi înșelat pe Dumnezeul cel de sus” (Iob 31,26-28). Soarele când strălucește este oglindirea faptelor bune care se vădesc. Luna care trece radioasă este oglindirea unui bun renume, care radiind în noaptea acestei vieți, sporește necontenit faptele bune.

 Predicile Sfântului Anton de Padova, Duminica a XIII-a după Rusalii, II,13.15

 

Odată cu iubirea lui Dumnezeu „din tot cugetul” ajungem la finalul comentariilor legate de caracteristicile pe care iubirea le asumă, după cum notează sfântul Anton, în porunca iubirii lui Dumnezeu. Să alegi să iubești din toată inima, din tot sufletul și toată puterea e mai indicat oricând decât să iubești din tot cugetul. De ce? Deoarece cugetul reprezintă o componentă rațională, ceea ce însemnă că iubirea prin rațiune, dacă ținem strict cont de asta, ar putea face din candoarea iubirii un bilanț, o dare de seamă. Un bilanț ireproșabil, posibil, dar, la urma urmei, tot un act al evidenței cu orice preț, un act contabil.

Fără îndoială, cu timpul, peste iubire se așază rutine, frici și îndoieli, necesități și singurătăți, griji și ofuri, temeri și spaime, vorbele unora și opiniile altora și multe alte lucruri care otrăvesc definitiv și iremediabil frumusețea iubirii. Senzația că ți se ard toate siguranțele. Asta pentru că nu suntem capabil să iubim fără întrerupere. E rațiunea cumva responsabilă pentru astfel de „căderi”.

Rațiunea e cea care face analiza iubirii și o expune ochilor noștri cu calități și defecte. E, până într-un punct, util și admirabil. Motiv pentru care iubirea nu trebuie să fie oarbă, dar nici să judece aspru, atunci n-ar mai fi iubire. Ea trebuie să mângâie, nu să critice. Când rațiunea se impune ca sursă unică și criteriu suprem, atunci iubirea pierde din intensitate, e îngenunchiată, iar sentința e cât se poate de previzibilă.

Sfântul Anton ne recomanda ca în tot ceea ce ne amintim, știm ori înțelegem să ne raportăm la iubirea lui Dumnezeu. Fără îndoială orice iubire poate cere socoteală, se poate evalua, dar când rațiunea e mereu în pole position, atunci să nu ne mire rezultatul final. Nicicând rațiunea nu va ține cont de frumusețe, de inocență, de iertare. Ea e cumva sub tratamentul cifrelor, sub influența valorilor numerice. Fapt pentru care orice efort, orice obstacol sau neîmplinire va trebui raportată la frumusețea iubirii lui Dumnezeu. O iubire continuă, neobosită și necondiționată. Vom ști să iubim neîntrerupt, doar când vom fi iubiți fără întrerupere. Iar asta nu poate veni decât de la Dumnezeu.

* * *

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: