Episcopul cu crucea de plumb
Ne apropiem de sărbătoarea Paştelui, care nu va fi presărată cu multe decoraţiuni şi tradiţii ca în anii precedenţi, dar trebuie să trezească în noi aceeaşi credinţă în Cristos cel înviat pentru mântuirea tuturor oamenilor. Această speranţă în învierea noastră trebuie să ne motiveze a trăi viaţa de zi cu zi cu mult entuziasm şi bucurie, chiar dacă uneori trecem prin momente de încercare şi descurajare. Pentru a ne determina la o asemenea angajare, căutăm exemple care să ne motiveze şi să ne ajute a-i încuraja pe semenii noştri. Un astfel de exemplu poate fi cunoscutul episcop, originar din Valea Mare (Bacău), Ioan Duma.

Distribuie cu:
În rândurile care urmează voi sintetiza câteva aspecte din viaţa acestui preot care a cunoscut multe valuri de încercări, umiliri, persecuţii şi suferinţe sufleteşti, dar le-a depăşit rând pe rând cu multă credinţă în Dumnezeu, cu o inteligenţă umană sclipitoare şi cu un spirit impresionant de solidaritate şi compasiune faţă de cei aflaţi în varii nevoi. Chiar şi pentru întocmirea acestor pagini am răsfoit multe pagini de arhivă: dosare din arhivele bisericeşti şi peste 1.600 de file din dosarele de anchetă, din cele penale, din dosarul de domiciliu obligatoriu şi din dosarele de urmărire informativă. Din ampla documentare, vă prezint câteva aspecte, care sper să fie tuturor credincioşilor o motivantă hrană spirituală şi intelectuală spre întărirea credinţei, consolidarea speranţei în vremuri mai bune şi motivarea în a face cât mai multe şi utile fapte bune.
Seminarist sanitar în slujba bolnavilor de tifos
Născut la 5 noiembrie 1896, în satul Valea Mare, tânărul Ianoş a intrat în Seminarul din Hălăuceşti, în anul 1914, cu dorinţa de a deveni preot franciscan şi a-şi mântui sufletul. Entuziasmul său şi al colegilor, de a se forma uman, intelectual şi spiritual, a fost oprit brusc de intrarea României în Primul Război Mondial, închiderea seminariilor şi trimiterea seminariştilor pe front. Alături de ceilalţi seminarişti, Ioan Duma a fost încorporat într-o companie sanitare, cu gradul de sergent, şi a fost repartizat pe lângă spitalele militare şi civile din zona Iaşi.
Ce durere, câtă suferinţă!? Să stai departe de familie şi de prieteni, să-ţi fie oprit drumul spre Preoţie, să vezi în fiecare zi oameni răniţi sau bolnavi de tifos exantematic, numit şi tifosul epidemic sau tifosul de război. Aceasta a fost o boală infecţioasă acută, contagioasă şi epidemică, transmisă de la om la om prin intermediul păduchelui. Seminaristul Duma a activat în acel focar de lângă Iaşi, unde în iarna anului 1917 şi primăvara anului următor s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri, cu 125.000 decese. Printre aceştia au fost preoţi, seminarişti, persoane consacrate şi mulţi laici catolici, dintre care unii erau cunoscuţi ai studentului sanitar Ioan Duma.
Atât autorităţile române, cât şi superiorii bisericeşti ai seminariştilor au elogiat devotamentul seminariştilor, dovedit în îngrijirea bolnavilor din spitalele militare, cu atât mai mult cu cât seminariştii au fost expuşi la atâtea pericole, precum bolile şi epidemiile. În toiul tifosului exantematic, seminariştii catolici din Iaşi au fost repartizaţi la Spitalul „Galata” pentru îngrijirea celor care sufereau de această grozavă boală. Devotamentul, jertfa, abnegaţia, uitarea de sine cu care aceşti tineri îşi împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au stors admiraţia şi iubirea obştească, întărită prin decoraţiuni din partea regelui Ferdinand.
Preot zelos în slujba seminariştilor, fraţilor şi credincioşilor
După terminarea războiului, împreună cu colegii Anton Tălmăcel, Ioan Ladan şi Egidiu Vidoni, Ioan Duma face profesiunea religioasă la Hălăuceşti în ziua de 4 octombrie 1919, devenind călugăr franciscan. Este trimis apoi să-şi continue studiile la Assisi şi la Roma, la Institutul „Seraphicum”, unde a fost sfinţit preot în ziua de 22 iunie 1924. Întors în ţară, a activat câteva luni ca preot vicar la Săbăoani, apoi a fost numit profesor şi director la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti (30 septembrie 1925 – 10 februarie 1928), după care a fost numit vicar (la 10 februarie 1928) şi paroh (la 4 august 1930) la Galaţi, unde a rămas până în anul 1949, când a fost arestat. De ce?
Ce misiuni nobile, dar încărcate de responsabilitate şi… urmărire din partea comuniştilor! Fratele şi părintele „Ionel”, aşa cum îl strigau colegii şi unii credincioşi, a notat în jurnalul său personal ceea ce considera că era cel mai important din slujirea preoţească: sfânta Liturghie zilnică şi programul spiritual. Documentele şi manuscrisele păstrate în Arhiva O.F.M.Conv. din Moldova demonstrează seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care îşi îndeplinea misiunile încredinţate. Din însemnările sale, confraţii au reţinut aceste cuvinte deosebite, ca un fel de decalog al seriozităţii şi al ascezei spirituale: „Să ne convingem că trebuie să devenim sfinţi cu orice preţ”. În demersurile sale, părintele Ioan scria mereu despre credinţă şi libertate, apărarea celor nevinovaţi şi ajutorarea celor săraci şi nevoiaşi. Aşa cum scria un alt preot originar din Valea Mare, pr. Ioan Gherghina, „părintele Duma, în Cel de-al Doilea Război Mondial, nu s-a refugiat din calea ruşilor, ci a rămas pe loc, neclintit la datorie, fiind singura autoritate publică din oraş, care a trebuit să predea oraşul Galaţi, nu de bunăvoie, ci silit, fapt pentru care a fost respectat în mod deosebit”. Iată o altă mărturie a curajului de a nu abandona turma în momentele de încercare!
În perioada de după preluarea puterii de către regimul comunist şi legile împotriva Bisericii (august 1948), problema clerului a devenit foarte stringentă atât pentru Dieceza de Iaşi cât şi pentru întreaga Biserică Catolică din România. De aceea, unii episcopi au propus ca unii dintre preoţii vrednici să fie consacraţi episcopi în clandestinitate, beneficiind de favoruri speciale din partea papei Pius al XII-lea, prin mijlocirea nunţiului apostolic de la Bucureşti. Unul dintre aceşti episcopi a fost părintele Ioan Duma.
Episcop fără dieceză, dar condamnat şi persecutat
Fiind desemnat de mai mulţi preoţi, parohul Ioan Duma a fost numit de papa Pius al XII-lea episcop titular de Iuliopolis, pentru Dieceza de Iaşi, la 16 noiembrie 1948. A fost consacrat episcop în ziua de 8 decembrie 1948, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, de către nunţiul apostolic Patrick Gerald O`Hara. Consacrarea a fost secretă şi fără asentimentul Guvernului Român, de aceea nu a fost recunoscută public şi nici nu a figurat în statisticile oficiale. În omilia de la Liturghia consacrării, nunţiul O’Hara i-a spus că nu-i pune la gât „o cruce de aur, ci o cruce foarte grea, de plumb”.
Episcop cu o cruce… de plumb, ce misiune?! Crucea pectorală şi inelul de episcop au fost păstrate de părintele Gheorghe Patraşcu, superior al fraţilor franciscani în clandestinitate. Acesta i-a încredinţat episcopului Duma misiunea de a fi comisar general al Ordinului Franciscan, misiune pe care trebuia să o îndeplinească nu doar în Moldova, ci şi în comunităţi din Transilvania. Trebuia să acţioneze clandestin, cu riscul vieţii, căci Ordinul a fost scos în afara legii. De asemenea, a fost activ în problema rezistenţei anticomuniste prin credinţă, având diferite întâlniri cu nunţiul O’Hara, cu episcopii Alexandru Theodor Cisar şi Anton Durcovici, precum şi cu mulţi clerici urmăriţi de Securitate.
Oare cum a trăit episcopul Duma acest joc de urmărire? Prima etapă de urmărirea s-a încheiat la 22 septembrie 1951, când episcopul a fost arestat, judecat de Tribunalul Militar din Timişoara şi condamnat, prin Sentinţa nr. 80/1951, pentru delictul de „spionaj în favoarea Vaticanului” la 25 de ani de închisoare. În urma unor intervenţii, i s-a redus pedeapsa la patru ani, pe care îi execută în închisorile din Arad, Popa Şapcă, Jilava şi Sighet. Preot fără Liturghie, păstor fără turmă, călugăr fără mănăstire, episcop fără misiune… În loc să viziteze biserici şi să-i încurajeze pe credincioşi, episcopul cu crucea de plumb a vizitat şase închisori şi i-a încurajat pe mulţi deţinuţi, preoţi şi laici. Câtă durere sufletească, câtă umilire! Aşa cum scria după eliberare, a trăit acei ani de încercare „pentru ispăşirea păcatelor mele, timp de patru ani, de la 22 septembrie 1951 până la 23 septembrie 1955, în care timp, ajutat de harul divin şi de Inima Neprihănită a Mariei, fidem servavi…”. A slujit aşadar ca un slujitor fidel în Biserica întemniţată, nu şi-a pierdut speranţa în vremuri mai bune şi în zile de libertate, în care să-şi poată exercita misiunea de episcop.
La expirarea pedepsei, la 23 septembrie 1955, i-a fost fixat „domiciliul obligatoriu” la Iaşi, pentru 36 de luni, fiind supravegheat permanent de către autorităţile comuniste. A urmat o altă urmărire pentru „activitate duşmănoasă ca episcop clandestin şi superior al franciscanilor”. La 7 octombrie 1955, episcopul Duma a fost numit preot la catedrala din Iaşi, un moment de bucurie extremă pentru că „pot celebra sfânta Liturghie în fiecare zi, ceea ce n-am putut face timp de patru ani, cât am fost închis…”. În sfârşit, a ajuns la scaunul episcopal!
Intuind mersul timpurilor şi persecuţia Bisericii Catolice, episcopul Duma şi-a ales ca motto al slujirii sale cuvintele „Per crucem ad lucem” (Prin cruce la lumină). După crucea şi suferinţele din închisorile comuniste, „episcopul de Iaşi” nu a putut descoperi lumina libertăţii şi bucuria slujirii pastorale. Nu a putut să îndeplinească această slujire, căci nu a fost acceptat ca ierarh şi a fost mereu persecutat. Totuşi, a putut povesti şi scrie despre „suferinţele pe care le-a îndurat în cei patru ani de detenţie şi modul în care a fost maltratat de către gardieni şi securişti”. Episcopul Duma era conştient că de la dictatura marxistă, ostilă oricărei forme de religie, nu putea să se aştepte decât la suferinţe şi nedreptăţi de tot felul.
Persecuţiile şi suferinţele îndurate nu l-au împiedicat pe episcopul Duma să trăiască bucuros fiecare moment în care putea fi alături de credincioşi. Deşi avea domiciliul forţat în palatul episcopal din Iaşi, reuşea să facă puţin apostolat între tinerii studenţi, precum şi alte servicii religioase. Ostilitatea faţă de „indicaţiile preţioase” ale Securităţii avea să-i aducă o nouă „ordonanţă de urgenţă”. La 25 octombrie 1956, sub escorta miliţiei şi a ministrului Cultelor, a fost dus în exil tocmai în Dobrogea, unde i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în satul Mihail Kogălniceanu, din judeţul Constanţa.
Obligat să stea în casă, timp de 25 de ani, dar cu o activitate extraordinară…
Deşi a fost numit paroh al acestei mici comunităţi, activitatea de urmărire din partea Securităţii a continuat, fiind uneori acuzat şi pedepsit „că a ieşit din casă”. De exemplu, în anul 1958 a fost anchetat pe motiv că s-a deplasat la Valea Mare pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Nu putea completa o declaraţie, ca în zilele acestea, de aceea Securitatea din Constanţa i-a confiscat arhiva personală pe care o deţinea la Parohia Mihail Kogălniceanu şi a fost anchetat pentru scrisorile ostile regimului comunist. Au urmat alte dosare de anchetă şi urmărire…
Urmărirea continuă, suferinţa creşte, dar se intensifică slujirea semenilor! Obligaţia de „a sta în casa” de la Mihail Kogălniceanu s-a încheiat în ziua de 15 aprilie 1959, dar a urmat o altă urmărire, mult mai lungă şi tot cu domiciliu obligatoriu, în oraşul Târgu Jiu, unde a slujit până în ziua de 1 iunie 1981, când s-a pensionat pentru limită de vârstă.
Încă 22 de ani de „stat în casă”! Noi suntem deja plictisiţi după câteva zile, dar episcopul Duma a acceptat şi această încercare cu multă resemnare, fiind conştient că poate sluji comunitatea mică de acolo, dar şi pe atâţia semeni. Dosarele de urmărire ne prezintă sute de fapte bune pe care episcopul le-a făcut, dintre care sintetizăm câteva: numeroase situaţii în care a ajutat familii nevoiaşe din Valea Mare şi din alte localităţi; trimitere de bani şi intenţii către preoţi care slujeau în clandestinitate; susţinere spirituală prin rugăciuni şi sfaturi faţă de unii preoţi şi seminarişti; o atenţie deosebită faţă de unii preoţi aflaţi în situaţii de boală sau tensiuni spirituale; intervenţii la Vatican pentru lămurirea unor chestiuni de administraţie în Dieceza de Iaşi; scrisori în care îşi arăta durere că a fost consacrat episcop, dar îi lipseşte turma; susţinere prin rugăciuni şi sfaturi duhovniceşti a unor persoane consacrate; având o corespondenţă bogată cu instituţii bisericeşti de la Roma şi Vatican, cerea unele adrese şi referinţe pentru preoţi şi călugăriţe ce activau public sau clandestin în unele comunităţi din România; ajuta unii preoţi dactilografiind la maşina de scris unele scrisori pe care le trimitea în numele lor la diferite instituţii din ţară şi străinătate; a fost intermediar pentru unii clerici şi laici în anumite probleme personale; i-a pus pe unii cetăţeni români în legătură cu unele persoane şi instituţii din Italia, Israel, Austria şi Germania pentru a obţine invitaţii ca să poată vizita unele oraşe; a făcut scrisori de recomandare pentru mulţi preoţi ca să poată vizita Vaticanul şi să participe la audienţele papilor Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea; a menţinut o legătură strânsă cu mulţi preoţi şi multe măicuţe din Biserica Ortodoxă, pe care i-a ajutat în varii domenii: financiar, prin procurarea de medicamente, relaţii, cărţi etc.; a intervenit pentru a obţine pentru unele biserici din Dieceza de Iaşi: staţii de amplificare, cărţi, icoane, statui, relicve etc.; a intervenit pentru mulţi bolnavi la doctori din Bucureşti şi a cerut consultanţă de la unii medici din străinătate etc. Ce activitate impresionantă, chiar stând în casă!
Avem aşadar aşa de multe de învăţat de la episcopul Duma în aceste timpuri de încercare! Acest om, călugăr, preot şi episcop ne-ar spune şi nouă ceea ce a scris cândva: „Am fost în închisoare patru ani şi mulţi ani în libertate supravegheată; am învăţat să am puţine dorinţe, iar pe acelea puţine să le am pentru puţin timp”. În anul 1971, episcopul Duma a primit un „bilet de voie ca să plece de acasă” timp de trei luni în Italia, ocazie cu care a fost primit în audienţă de papa Paul al VI-lea. După aceste trei luni de libertate, la 24 octombrie 1971, s-a întors în Parohia Târgu Jiu, resemnat „să stea în casă” încă 10 ani, dar bucuros să împlinească voinţa lui Dumnezeu.
Pensionar şi liber…, dar numai 45 de zile
Chiar dacă persecuţia Securităţii a mai fost atât de presantă, din cauza vârstei şi a bolilor de care suferea, episcopul Ioan Duma a slujit ca paroh la Târgu Jiu până în ziua de 1 iunie 1981, când s-a pensionat pentru limită de vârstă. A beneficiat de pensie doar 45 de zile, căci o boală fulgerătoare l-a dus în mormânt. A murit la 16 iulie 1981, la Târgu Jiu, dar a fost înmormântat după cinci zile în cavoul preoţilor din cimitirul satelor Valea Mare şi Faraoani.
Ce concluzie putem trage din ultimii ani ai vieţii episcopului Duma? Sunt folositoare de amintit cuvintele pe care le-a scris, la 23 octombrie 1974, în ultimul său testamentul spiritual: „Vreau să mor ca un adevărat franciscan, adică asemenea unui fiu al seraficului Părinte Francisc de Assisi, credincios supus Sanctităţii sale papa de la Roma şi fiu credincios al Sfintei noastre Biserici Catolice”. Aşa cum se poate citi pe placa de sub crucea din cimitir, Ioan Duma a trăit mereu ceea ce a jurat în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi din anul 1919, fraternitatea franciscană: „Fr. Ioan-Maria Duma / ORD. MIN. CONV., / EPISCOP / NAS. 1896, DEC. 1981 / Să se odihnească în pace, în numele / Domnului nostru Isus Cristos, / Amin”. În volumul „Liber mortuorum Valea Mare, 1975-1992”, care se află în Arhiva Parohiei Valea Mare, este notat că episcopul Ioan Duma „a decedat la Târgu Jiu, la 16 iulie 1981, 85 de ani. Născut la Valea Mare, îngrijit cu sfintele taine, a fost înmormântat la 21 iulie 1981, celebrant fiind Mons. Petru Gherghel, ordinarius”. Concis şi clar!
Iată un grăitor exemplu de trăire a credinţei şi de slujire a Bisericii şi a semenilor în situaţii grele, de epidemie şi persecuţie, de urmărire şi îngrădire a libertăţii de exprimare şi de mişcare. Important este să-i ceri lui Dumnezeu statornicie pentru îndeplinirea misiunii primite în Biserică şi în societate, căci numai aşa putem „să ne convingem că trebuie să devenim sfinţi cu orice preţ”.
* * *
Material apărut pe www.ercis.ro