Papa Francisc

Distribuie cu:

Iubiţi fraţi şi surori,

Slujirea Bisericii adusă celor bolnavi şi celor care se îngrijesc de ei trebuie să continue cu vigoarea mereu reînnoită, în fidelitate faţă de mandatul Domnului (cf. Lc 9,2-6; Mt 10,1-8; Mc 6,7-13) şi urmând exemplul foarte elocvent al Întemeietorului şi Învăţătorului său.

Anul acesta tema Zilei Bolnavului ne este dată de cuvintele pe care Isus, înălţat pe cruce, le adresează mamei sale Maria şi lui Ioan: „«Iată fiul tău… Iată mama ta». Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,26-27).

1. Aceste cuvinte ale Domnului luminează profund misterul crucii. Ea nu reprezintă o tragedie fără speranţă, ci locul în care Isus îşi arată gloria sa şi lasă voinţele sale extreme de iubire, care devin reguli constitutive ale comunităţii creştine şi ale vieţii fiecărui discipol.

Înainte de toate, cuvintele lui Isus dau naştere vocaţiei materne a Mariei faţă de întreaga omenire. Ea va fi îndeosebi mama discipolilor Fiului său şi se va îngriji de ei şi de drumul lor. Şi noi ştim că îngrijirea maternă a unui fiu sau a unei fiice cuprinde fie aspectele materiale fie cele spirituale ale educaţiei sale.

Durerea de nedescris a crucii străpunge sufletul Mariei (cf. Lc 2,35), dar nu paralizează. Dimpotrivă, ca Mamă a Domnului începe pentru ea un nou drum de dăruire. Pe cruce Isus se preocupă de Biserică şi de întreaga omenire, iar Maria este chemată să împărtăşească chiar această preocupare. Faptele Apostolilor, descriind marea revărsare a Duhului Sfânt la Rusalii, ne arată că Maria a început să-şi desfăşoare misiunea sa în prima comunitate a Bisericii. o misiune care nu se termină niciodată.

2. Discipolul Ioan, cel iubit, reprezintă Biserica, popor mesianic. El trebuie s-o recunoască pe Maria ca mamă proprie. Şi în această recunoaştere este chemat să o primească, să contemple în ea modelul uceniciei precum şi vocaţia maternă pe care Isus i-a încredinţat-o, cu preocupările şi proiectele pe care aceasta le comportă: Mama care iubeşte şi dă naştere la copii capabili să iubească după porunca lui Isus. De aceea vocaţia maternă a Mariei, vocaţia de îngrijire faţă de copiii săi, trece la Ioan şi la toată Biserica. Toată comunitatea discipolilor este implicată în vocaţia maternă a Mariei.

3. Ioan, ca discipol care a împărtăşit totul cu Isus, ştie că Învăţătorul vrea să-i conducă pe toţi oamenii la întâlnirea cu Tatăl. El poate da mărturie că Isus a întâlnit multe persoane bolnave în spirit, pentru că erau pline de orgoliu (cf. In 8,31-39) şi bolnave în trup (cf. In 5,6). El a dăruit tuturor milostivire şi iertare, iar bolnavilor şi vindecare fizică, semn al vieţii îmbelşugate a Împărăţiei, unde orice lacrimă este ştearsă. Ca Maria, discipolii sunt chemaţi să se îngrijească unii de alţii, dar nu numai. Ei ştiu că inima lui Isus este deschisă tuturor, fără excluderi. Tuturor trebuie să li se vestească Evanghelia Împărăţiei şi la toţi cei care sunt în nevoie trebuie se îndrepte caritatea creştinilor, pur şi simplu pentru că sunt persoane, fii ai lui Dumnezeu.

4. Această vocaţie maternă a Bisericii faţă de persoanele nevoiaşe şi faţă de bolnavi s-a concretizat, în istoria sa bimilenară, într-o serie foarte bogată de iniţiative în favoarea bolnavilor. Această istorie de dăruire nu trebui uitată. Ea continuă şi astăzi, în toată lumea. În ţările în care există sisteme de sănătate publică suficiente, lucrarea congregaţiilor catolice, a diecezelor şi a spitalelor lor, în afară de a furniza îngrijiri medicale de calitate, încearcă să pună persoana umană în centrul procesului terapeutic şi desfăşoare cercetarea ştiinţifică respectând viaţa şi valorile morale creştine. În ţările în care sistemele sanitare sunt insuficiente sau inexistente, Biserica lucrează pentru a oferi oamenilor cât mai mult este posibil pentru îngrijirea sănătăţii, pentru a elimina mortalitatea infantilă şi a elimina unele boli larg răspândite. Pretutindeni ea încearcă să îngrijească, chiar şi atunci când nu este în măsură să vindece. Imaginea Bisericii ca „spital de campanie”, primitoare pentru toţi cei care sunt răniţi de viaţă, este o realitate foarte concretă, pentru că în unele părţi ale lumii numai spitalele misionarilor şi ale diecezelor furnizează îngrijirile necesare populaţiei.

5. Amintirea istoriei lungi de slujire a celor bolnavi este motiv de bucurie pentru comunitatea creştină şi îndeosebi pentru cei care desfăşoară această slujire actualmente. Dar trebuie privit la trecut mai ales pentru a ne lăsa îmbogăţiţi. De la el trebuie să învăţăm: generozitatea până la jertfa totală a multor întemeietori de institute în slujba celor bolnavi; creativitatea, sugerată de caritate, a multor iniţiative întreprinse în decursul secolelor; angajarea în cercetarea ştiinţifică, pentru a oferi bolnavilor îngrijiri inovatoare şi credibile. Această moştenire a trecutului ajută la proiectarea bună a viitorului. De exemplu, pentru a ocroti spitalele catolice de riscul profitului, care în toată lumea încearcă să introducă îngrijirea sănătăţii în cadrul pieţei, ajungând să-i rebuteze pe cei săraci. Inteligenţa organizatoare şi caritatea cer mai degrabă ca persoana bolnavului să fie respectată în demnitatea sa şi menţinută mereu în centrul procesului de îngrijire. Aceste orientări trebuie să fie proprii şi creştinilor care lucrează în structurile publice şi care cu slujirea lor sunt chemaţi să se dea bună mărturie despre Evanghelie.

6. Isus a lăsat în dar Bisericii puterea sa vindecătoare: „Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: […] Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi aceştia se vor vindeca” (Mc 16,17-18). În Faptele Apostolilor citim descrierea vindecărilor făcute de Petru (cf. Fap 3,4-8) şi de Paul (cf. Fap14,8-11). Darului lui Isus îi corespunde misiunea Bisericii, care ştie că trebuie să aducă asupra bolnavilor aceeaşi privire a Domnului său bogată în duioşie şi compasiune. Pastoraţia sănătăţii rămâne şi va rămâne mereu o misiune necesară şi esenţială, de trăit cu elan reînnoit pornind de la comunităţile parohiale până la cele mai excelente centre de îngrijire. Nu putem uita aici duioşia şi perseverenţa cu care multe familii îi însoţesc pe copiii, părinţii şi rudele lor, bolnavi cronici sau grav neputincioşi. Îngrijirile care sunt prestate în familie sunt o mărturie extraordinară de iubire pentru persoana umană şi trebuie susţinute cu recunoaştere adecvată şi cu politici adecvate. De aceea, medici şi infirmieri, preoţi, consacraţi şi voluntari, rude şi toţi cei care se angajează în îngrijirea bolnavilor, participă la această misiune eclezială. Este o responsabilitate împărtăşită care îmbogăţeşte valoarea slujirii zilnice a fiecăruia.

7. Mariei, Mama duioşiei, vrem să-i încredinţăm pe toţi bolnavii în trup şi în spirit, pentru ca să-i susţină în speranţă. Ei îi cerem şi să ne ajute să fim primitori faţă de fraţii bolnavi. Biserica ştie că are nevoie de un har special pentru a putea fi la înălţimea slujirii sale evanghelice de îngrijire faţă de cei bolnavi. De aceea rugăciunea Maicii Domnului să ne aibă pe toţi uniţi într-o implorarea insistentă, pentru ca fiecare membru al Bisericii să trăiască vocaţia la slujirea vieţii şi a sănătăţii cu iubire. Fecioara Maria să mijlocească pentru această a XXVI-a Zi Mondială a Bolnavului; să ajute persoanele bolnave să trăiască propria suferinţă în comuniune cu Domnul Isus şi să-i susţină pe cei care se îngrijesc de ei. Tuturor, bolnavi, lucrători sanitari şi voluntari, împart din inimă Binecuvântarea Apostolică.

Din Vatican, 26 noiembrie 2017 
Solemnitatea lui Cristos Regele Universului

Franciscus

(traducere de pr. Mihai Pătraşcu)

***

Material apărut pe www.ercis.ro

Distribuie cu: