Loading...

Popas fratern

La Conventul din București, o seară de veghe cu lumânări, muzică din Taizé și tăcere a așezat relicva Sfântului Francisc în centrul rugăciunii. O mărturie despre golirea de sine și despre inocența care ne apropie de Dumnezeu.

Distribuie cu:

Relicva Sfântului Francisc a ajuns la Conventul Fraților Minori Conventuali din București, în seara zilei de 12 octombrie. Curtea Conventului – împodobită, din loc în loc, cu mici lumânări – invita la liniște și pace. În capela, lumina altor lumânări înconjoară bustul Sfântului Francisc, în care se află prețioasa relicvă. Urmează rugăciunea și meditația (unde se cântă muzică din Taizé), iar Crucea, care este aidoma celei de la San Damiano, este așezată pe jos, „gol pe pământul gol”, ca o invitație de a ne pleca fruntea și a ne oferi, așa cum suntem, înaintea lui Dumnezeu. De o parte și de alta sunt participanții la veghe, așezați pe scaune sau pe jos. Alături de frații franciscani sunt tinerii din grupul Lazarus și alte persoane din grupul terțiarilor, din fraternitatea „Sfânta Elisabeta și Anton Durcovici”, și credincioși care obișnuiesc să viziteze capela. În spatele capelei sunt cei care, cu talanții lor, ce talanți!, au animat cântecele – cu voce, oboi, flaut, violoncel și chitară. Uneori vocea ta a trebuit să tacă atunci când muzica ți-a înălțat inima, punându-ți, în tăcere, întrebarea – așa o fi în Cer?

Tema propusă a fost „gol pe pământul gol” – despre experiența lui Francisc care urmează exemplul lui Isus. Experiență profundă, dorită și căutată de el cu inocență, exemplu urmat până la sfârșit, când cere, în pragul întâlnirii cu sora Moarte, să fie așezat gol pe pământul gol, sfidând judecata umană. Căutăm, de 800 de ani, o „explicație”. Probabil că exemplul său ne va stârni în continuare atât pe noi, cât și pe cei care vor urma.

Despre „golire de sine”, sigur că știm și noi. Cum să nu știm: să te lepezi de tine, să te golești de ceea ce te îndepărtează de Dumnezeu, să nu iubești dumnezeii bunurilor materiale, și încă multe alte lucruri pe care le „știm”. Dar oare ce știm cu adevărat?

Dar Francisc? Sper să nu ne revină în minte obișnuita replica – „păi da, dar el era sfânt…”.

Prin textele pregătite de tinerii din minunatul grup Lazarus, am fost purtați acolo, de față, în momentele din viața lui, alături de Francisc. Alături de frații lui îndurerați, l-am auzit cerându-le, în ultimele momente, să fie lăsat gol pe pământ, golit de sine, la fel ca Cel pe care l-a iubit înfocat! A plecat bucuros… Prin cântec, inima s-a înălțat, cu ajutorul micii orchestre, iar momentele de tăcere, de meditație personală, au dat fiecăruia ocazia de a reflecta – cine știe câte întrebări au fost adresate lui Francisc? Sau rugăciuni de mulțumire. Într-un cuvânt, tot ceea ce poate trăi omul atunci când este atins sufletește. Dar, cu siguranță, și rugăciuni de mulțumire aduse Domnului pentru lumina lui în viața noastră.

Până unde a putut merge această inimă care, cu o putere de neînțeles pentru firea omenească, renunță la haine în fața episcopului din Assisi și, gol, se recunoaște fiul Tatălui Ceresc. Cu ce ochi l-a privit Francisc pe Isus când a vrut să se alăture de El pe Cruce? Sau cum l-a îmbrățișat Francisc „cu duioșie”, cum spunea textul propus. Cât de mult, și câți dintre noi nu ne-am dori un pic din „inima” lui Francisc?

La un moment dat a fost amintit cum Francisc, „în fervoare de Duh”, a predicat gol în fața oamenilor din Assisi care, trecând prin batjocură și glume, au ajuns să verse lacrimi de pocăință. A fost imposibil să nu îți fi dorit să fii, măcar pentru o clipă, acolo. Referirea, cu originalitate și expresivitate a textului, la cel sărac în bunuri, cel care, fără hainele „vremelnice”, nu poate fi învins de cel rău pentru simplul motiv că nu are de unde să-l apuce pe cel gol, ne oferă și speranța că în aceste lupte „se poate învinge”.

Am primit ca pe un îndemn propunerea de a nu ascunde față de noi și de ceilalți faptul că suntem vulnerabili și păcătoși. Da, acea goliciune vulnerabilă pe care o ascundem. Iar revenirea la inocența lui Adam și a Evei, prezentă înainte ca ei să cunoască răul și binele, înainte de păcat, ne ajută să înțelegem frumusețea, imposibil de descris în cuvinte, a iubirii lor față de Creator și a lui Dumnezeu față de ei.

Cu toată speranța l-am privit, cu ochii și cu inima, pe Francisc: și i-am mulțumit. El dăruiește în continuare: prin tinerii care au oferit din profunzimea credinței lor (ce bucurie!), prin cei mai în vârstă care pot dărui din experiența vieții lor, din inimă și cu seninătate. Și prin tot ceea ce ochii lui Francisc au văzut și ne îndeamnă să vedem.

Cine e Francisc? Ce a fost viața lui? Inocență îndârjită și luptătoare în a-L iubi pe Cristos. Și atât.

Pace și bine!

Anca Vasiliu

Distribuie cu: