Distribuie cu:

În data de 10 martie 2014, Facultatea de Filosofie „I. Duns Scotus”, din cadrul Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, a găzduit Simpozionul internaţional de filosofie intitulat: «Itinerarii metafizice». Acest simpozion a fost dedicat comemorării a 740 de ani de la moartea celor doi mari maeştri scolastici: sfântul Toma de Aquino şi sfântul Bonaventura din Bagnoregio (1274).

Fiecare ocazie de celebrare a memoriei celor doi învăţători ai Bisericii, devine în mod implicit un motiv de reflecţie asupra temeiurilor gândirii, convingerilor, obiceiurilor şi credinţei noastre. De această dată, organizatorii simpozionului şi-au dorit să unească momentul comemorativ cu o exigenţă a filosofiei afirmată de fericitul papă Ioan Paul al II-lea în enciclica Fides et ratio şi asupra căreia Biserica Catolică insistă tot mai mult în ultimii ani: filozofia trebuie să regăsească dimensiunea ei sapienţială de căutare a sensului ultim şi global al vieţii şi a verifica puterea omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului. Aceste două exigenţe comportă o a treia: este necesară o filosofie cu caracter în mod autentic metafizic, adică în stare să treacă dincolo de datele empirice pentru a ajunge, în căutarea ei de adevăr, la ceva absolut, ultim, temeinic.

În sensul acesta, atât Toma cât şi Bonaventura rămân modele perene întrucât – aşa cum spunea papa emerit, Benedict al XVI-lea în cateheza din 17 martie 2010 dedicată figurilor celor doi doctori ai Biserici – „ambii au ştiut să valorizeze resursele raţiunii umane, printr-un dialog fecund între credinţă şi raţiune, făcând din epoca în care au trăit o perioadă de mare vivacitate intelectuală”.

Simpozionul s-a bucurat de importanta colaborare a mai multe instituţii de prestigiu din ţară cât şi din străinătate: Universitatea Pontificală „Gregoriana” din Roma, Facultatea Pontificală „San Bonaventura” din Roma, Facultatea de Teologie Pastorală din Roman, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice (UAIC), Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi.

Moderatorul acestui simpozion a fost pr. asist. univ. Virgil Blaj care a deschis lucrările prin a acorda cuvântul de salut pr. conf. univ. dr. Damian Ghe. Pătraşcu, rectorul Institutului Teologic Romano – Catolic Franciscan. Părintele rector, care le-a adresat tuturor salutul de bun venit şi succes în desfăşurarea expunerilor pregătite de stimaţii profesori invitaţi.

Prima conferinţă intitulată: «Ci sarebbe „una” e solo „una” metafisica tomista?» («Există „una” şi doar „o” singură metafizică tomistă?») a fost susţinută de pr. prof. univ. dr. Paul Gilbert, profesor de metafizică al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Pontificale Gregoriana din Roma.

Nucleul conferinţei părintelui Gilbert, poate fi sintetizat astfel: există o anumită evoluţie a semnificaţiei termenului de „metafizică” la Toma de Aquino, care trece da la o determinare de către ratio la o alta, mai radicală, ce exprimă atenţia faţă de intellectus şi de operaţiile sale. Plecând de la această idee, autorul s-a întrebat dacă nu am putea verifica o anumită corespondenţă între această evoluţie şi cea pe care o suportă termenul de „analogie” în operele Aquinatului? De fapt, reflecţia lui Toma asupra analogiei a cunoscut, diferite momente.

Următoarea conferinţă intitulată: «(In)Dependenţa teologiei faţă de filosofie şi (im)posibilitatea unui acelaşi obiect în cazul raţiunii şi al credinţei supranaturale» a fost susţinută de conf. dr. Wilhelm Tauwinkl.

Întrebarea care a stat la baza reflecţiei sale a fost: ce anume caută teologia pe terenul filosofiei? De obicei se spune că teologia are nevoie de filosofie, aceasta fiind indispensabilă. Obiectul formal al teologiei este de al căuta pe Dumnezeu revelat şi  aceasta face teologia să fie teologie.

Aici apare o problemă acest obiect nu poate fi verificat în mod direct precum în ştiinţele naturii să verificăm experimental ceea ce gândim despre obiectul acesta şi atunci noi cercetăm acest obiect în mod mediat. Astfel avem afirmaţiile de credinţă şi trebuie să avem o privire şi o metodă istorică prin care trebuie să le verificăm cu ajutorul reflecţiei şi pentru aceasta se spune că trebuie să recurgem la filosofie.

Teologia nu se foloseşte de filosofie doar instrumental, conceptual. Teologul recurge la filosofie pentru anumite poziţii şi forme de gândire. Prin forma de gândire înţelegem un principiu ce structurează reflecţia omului şi îi conferă gândului o amprentă proprie. Dogma de credinţă este o expresie omenească a acestei realităţi. Revelaţia îi vorbeşte omului în limbajul său.

Formele de gândire diferă de la o epocă istorică la alta. Părinţii Bisericii din vechime au preluat modelul platonic, după care avem modelul scolastic şi în zilele noastre avem modelul antropologic existenţial care a fost preluat după modelul unor filosofi moderni. Karl Rahner afirma că oricine face filosofie face şi în mod nu sistematizat teologie. Dar problema actuală este  faptul că anumite curente de gândire filosofice sunt în contradicţie cu ansamblul Revelaţiei. Pentru o credinţă corectă avem nevoie de o gândire corectă.

O altă întrebare abordată a fost: dacă putem avea acelaşi obiect de cunoaştere pentru raţiune cât şi pentru credinţă? Unii ar putea să răspundă: „filosoful ştie, teologul crede”. Un răspuns la această problematică l-au oferit şi cei doi mari filosofi şi teologi care au avut direcţii opuse. Învăţătorul Serafic afirmă că se poate avea acelaşi obiect atât pentru raţiune cât şi pentru credinţă. În schimb, Toma de Aquino afirma că nu e cu putinţă ca acelaşi adevăr să fie cunoscut şi crezut de aceeaşi persoană. Două persoane diferite pot avea acces la acelaşi adevăr. Harul nu cade în om în gol, dar are nevoie de un fundament constituit de reflecţia filosofică. Reflecţie care cunoaşte existenţa unui Dumnezeu creator.

În continuare, a urmat conferinţa: «Subjectum metaphysicae. Ontologie, teologie, ontoteologie» prezentată de conf. univ. dr. George Bondor.

Problema abordată a fost subiectul metafizicii, apariţia şi evoluţia acestuia. Subiectul metafizicii nu trebuie confundat cu obiectul metafizicii. Avem trei mari cercetări, cercetarea fiinţei ca fiinţă denumită mai târziu ontologie, filosofia primă întrebarea asupra primelor cauze şi principii şi teologia cercetarea ştiinţei divine.

La Aristotel filosofia caută unitatea celor sensibile, în schimb teologia se instalează în unitate ratând astfel întâlnirea cu multiplul. Ontologia aristotelică rămâne astfel una a diversităţii, diferenţelor, a pluralităţii ireductibilă la unitatea unui principiu de aceea este şi numită ştiinţa căutată.

Pentru Avicenna metafizica poate fi numită metafizica primă dar nu poate avea ca obiect existenţa divină pentru că orice ştiinţă are certitudinea obiectului ei. Adevăratul obiect al metafizicii nu este o fiinţă determinată şi particulară dar fiinţa în ea însăşi.

La fel ca şi Avicenna, Toma a ordonat cercetările cu caracter metafizic pe baza unităţii subiectului metafizicii, identificată cu înţelepciunea şi cu ştiinţa sacră, metafizica trebuie să fie cea mai raţională dintre ştiinţe, cea care posedă cel mai mare grad de certitudine.

Pentru Toma, metafizica se ocupă cu primele cauze, ea trebuie să facă referinţă la principiile cele mai universale şi anume: fiinţarea „ens” şi determinaţiile care îi urmează unul şi multiplul, potenţa şi actul. Pentru a fi cu întru totul certă şi raţională metafizica trebuie să se ocupe cu ceea ce este inteligibil în mod deplin şi anume cu ceea ce este separat de materie, însă ceva este imaterial fie conform fiinţei, fie conform raţiunii.

Toma face ca cercetarea metafizicii să fie una unitară şi anume: Dumnezeu este cauza primă şi universală a fiinţei. Această soluţie care poate părea banală diferă în mod radical de proiectul aristotelic al metafizicii. Noutatea lui Toma derivă din presupoziţia că Dumnezeu este cauza primă a întregii fiinţări care este astfel înţeleasă ca fiinţare creată. Toma întâmpină o dificultate moştenită de la Avicenna şi anume dacă Dumnezeu este subiect al teologiei? Toma a făcut distincţie între două moduri de a face teologie: cea a filosofilor şi cea revelată.

Drd. Florina-Rodica Hariga a prezentat conferinţa: «Definirea raportului corp-suflet în filosofia lui Bonaventura: respingerea dualismului substanţelor»

Plecând de la ideea că orice fiinţă creată are o formă hilemorfică, unirea dintre materie constituind, pe linie aristotelică, principiul individualizării, autoarea a insistat pe faptul că la Bonaventura, forma nu este doar o actualizare ci este desăvârşirea acelei materii pe care o informează. Sufletul nu este doar motorul corpului dar şi desăvârşirea acestuia. Bonaventura respinge dualismului substanţelor, trup şi suflet, idee susţinută prin apelul la conceptul de unibilitate a lui Thomas Osborne, înţeles ca proprietate fiinţială atât a sufletului cât şi a corpului

Ultima conferinţă  a fost susţinută de lect. univ. dr. Florin Crîşmăreanu şi a avut ca temă: «Duns Scotus şi distincţia dintre „metaphysica in se” şi „metaphysica quod nos»

Potrivit lui Hans Meyer, „scolastica începe să devină interesantă după Toma din Aquino”. Franciscanul Duns Scotus (1265/66-1308) este fără nici o îndoială personajul reprezentativ al acestei epoci post-tomasiene. Însă, pe de o parte, Duns Scotus este considerat „geniul reformator al metafizicii” (O. Boulnois), şi, pe de altă parte, franciscanul este teologul aflat în veşnică dispută cu „filosofii” (P. Vignaux). Aşadar, ca şi în cazul altor scolastici, învăţătura lui Duns Scotus pendulează întotdeauna între teologie şi metafizică. Plecând de la distincţia teoretizată de franciscan între teologie şi metafizică, dl. Crîşmăreanu a încercat să clarifice o altă distincţie esenţială pentru gândirea Doctorului subtil, şi anume aceea dintre metafizica în sine şi metafizica pentru noi, care nu este altceva decât o încercare de soluţionare a diferitelor polemici dintre adepţii analogiei şi ai univocităţii fiinţei. Metafizica în sine rămâne o înţelepciune neomenească, la care omul nu are acces, în timp ce metafizica pentru noi este singura posibilă omului în parcursul ei de la finit către infinit.

În ultima parte a simpozionului a urmat dezbaterea pe marginea conferinţelor prin punerea unor întrebări.

Părintele moderator pr. Virgil Blaj la sfârşitul simpozionului, le-a mulţumit organizatorilor, profesorilor, studenţilor şi tuturor participanţilor pentru participare, exprimându-şi speranţa ca simpozionul să fi venit în sprijinul interesului filosofic în general şi al metafizicii în special, şi nu al unei metafizici raţionaliste şi arogante, pe drept condamnată de Kant pentru pretenţiile ei dogmatice, ci ale unei metafizici mai smerite şi modeste, încredinţată că poate şi trebuie să treacă graniţele acestei lumi din cauza radicalei ei contingenţe, pentru că „această lume nu este totul”, după cum observa Wittgenstein; o metafizică în stare să afirme existenţa unui Principiu prim necauzat şi cauză universală a oricărei realităţi finite, dar care, în acelaşi timp, îşi mărturiseşte docta ignoranţă în ceea ce priveşte natura, atributele şi chipul acestui Principiu prim.

„Vivacitatea intelectuală” pe care au provocat-o sfântul Toma şi sfântul Bonaventura în vremea lor poate fi relansată şi în vremea noastră doar printr-un efort susţinut de retrezire a interesului şi pasiunii oamenilor pentru frumuseţea şi bogăţia resurselor gândirii şi credinţei noastre.

fr. Mihai Percă

Awesome Flickr Gallery Error - Invalid signature

 

Distribuie cu: