Silence, ultima ispită a lui Scorsese.

Distribuie cu:

Acest fragment din Fericirile relatate de apostolul Matei ne-ar putea oferi cheia de interpretare a filmului Silence, ultimul rod al efortului regizoral al unui câștigător de premiu Oscar, Martin Scorsese. După ce am văzut acest film, cuvintele Evangheliei mi s-au părut potrivite ca să descrie conținutul operei cunoscutului regizor italo-american, cât și extraordinarul roman al lui Shasaku Endo, din care s-a inspirat (editat în românește la editura Polirom).

Deja la prima vedere, ne dăm seama că această prezentare a martiriului are de-a face mai întâi cu sufletul decât cu trupul, cu îndoielile și sfâșierea profundă pe care omul o poartă înlăuntrul său de secole, de când a început să-și pună întrebări cu privire la prezența lui Dumnezeu și la credința în el, ca „martor”. E important să punem accentul tocmai pe ultimul cuvânt, „martor”, comparându-l cu corespondentul său etimologic grecesc, „martyras”. Fonetica surprinde și mai mult decât semnificația, făcând indisolubilă legătura dintre cuvânt și rădăcina sa străveche, care se contopesc pentru a manifesta ceea ce în realitate ar trebui deja să știm.

De fapt, ce este un martor al credinței în Dumnezeu dacă nu un martir, dispus să se sacrifice pentru însuși faptul că, de la botez, creștinul este portavoce a harului lui Dumnezeu și, ca atare, e obligat să de-a mărturie altora despre acest lucru.

Aceasta a fost misiunea primilor martiri creștini, morți pe altarul credinței pentru a răspândi cuvântul lui Cristos făcut om, venit pentru noi; și tot pentru noi s-a sacrificat. Sacrificiul și chinul trupului și, spuneam, mai înainte de toate al spiritului, este bine reprezentat de cei doi protagoniști din opera lui Scorsese. Părintele Garupe (Adam Driver, văzut recent în filmul „Paterson” de Jim Jarmush) și părintele Rodrigues (James Garfield, care dă aici o lecție foarte bună de actorie), sunt doi părinți iezuiți plecați din Portugalia în 1663 pentru a cerceta presupusa dispariție a unui frate și misionar în Japonia, părintele Ferreira (sublim interpretat de Liam Neelson), acuzat de apostazie și vinovat de abjurare a credinței. Ei sunt martori oculari ai persecuției care îi lovea deja de mult timp pe „Kirishtan” (astfel erau numiți în Japoni primii convertiți la creștinism). Filmul urmărește în special un ex-cursus al călătoriei lor, de-a lungul râurilor nipone, într-un fel de „Inimă întunecată” care se deapănă de-a lungul căilor sufletului, scoțând în relief gândurile lor paradoxale cu privire la credința lor, mai întâi, o credință de nezdruncinat și apoi pusă la grea încercare pe măsură ce iezuiții vor asista la masacrul barbar al comunităților de ei convertite.

O credință alimentată de îndoieli, care tace și care reiese din figura lui Ferreira, pătat, conform părinților iezuiți, de apostazie, prin renunțarea la creștinism și adaptarea la stilul de viață și la obiceiurile japoneze, luându-și chiar soție, redus la starea laicală. Și părintele Rodrigues va sfârși prin a se îndoi de prezența lui Dumnezeu, denunțând „tăcerea” sa în fața masacrului creștinilor japonezi, în timpul guvernării lui Tokugawa.

Unul dintre nodurile cruciale pentru a înțelege filmul este chiar dialogul dintre părintele Ferreira și Rodrigues prin care regizorul Scorsese răstoarnă admirabil perspectiva inițială. Dacă, pe de o parte, cel puțin la început, misionarii trimiși în Japonia puteau fi priviți cu bunăvoință iar martiriul suferit de ei considerat ceva aberant, de o ferocitate nemaiauzită, pe de altă parte, în rest, autorul filmului Taxi Driver scoate în lumină și cealaltă față a medaliei. Cum să nu subliniem, dacă nu astfel, în calitate de noi cruciați, intenția iezuiților de a coloniza o cultură milenară, dar considerată în același timp barbară, așa cum s-a întâmplat un secol mai devreme în Americile de dinainte de Columb, prin mâna spaniolilor.

„Am spus că Isus Cristos a murit și a înviat după trei zile, dar, vezi, Soarele acela, pentru ei se naște și apune în fiecare zi. Ei în asta cred”. Așa, mai mult sau mai puțin , se adresează părintele Ferreira interlocutorului său, și el între timp făcut prizonier de către Inchiziție, subliniind astfel inutilitatea de fapt a misiunilor, în fața rădăcinii naturaliste a spiritualismului nipon, care-i făcea pe oameni incapabili să accepte mesajul evanghelic sau cel puțin să-l înțeleagă. Din acest motiv, tăcerea descrisă în film se poate traduce în incomunicabilitatea dintre culturi, dintre oameni și crezul lor. Contrastul acela care a durat secole și care încă mai durează și astăzi a dat viață unor lungi, inutile și, din păcate, sfâșietoare războaie religioase, în numele unei idei degenerate și anacronice de supremație a unui Dumnezeu în dauna altuia.

Silence nu vorbește doar despre asta. Este vocea asurzitoare a acelui Dumnezeu, care în tăcerea sa s-a întrupat în chipul unui Cristos care strălucește în apă, așa cum se vede într-o imagine din film, când părintele Rodrigues înțelege în sfârșit că l-a reîntâlnit pe Domnul în orice lucru și în orice loc. O prezență care nu se îndepărtase niciodată de el, deși doar când se afla pe punctul de a muri va duce cu sine semnul intangibil al acelei credințe care, în ciuda violențelor, renegării, torturilor suferite, oricum în susținuse.

Silence este un film pe care Scorsese l-a pregătit timp de 30 de ani, după cum a spus el însuși într-un interviu din decembrie, anul trecut, în La Civiltà Cattolica. Noi adăugăm că printr-o astfel de operă regizorul newyorkez s-a conectat din nou la ideea sa de catolicism, care, de la începuturile carierei sale, a constituit o parte integrantă a operei sale. Prin filmul Silence, și Scorsese a primit un „har”, termen care se repetă în interviul citat, dăruindu-ne o operă distins semnificativă cu care a închis cercul ideal început cu Mean Streets și urmat apoi, după ani, cu Ultima ispită a lui Cristos. Acum și noi facem „Tăcere” și ne bucurăm de acest dar pe care artistul a dorit să ni-l facă.

(traducere din limba italiană de fr. Cristian Clopoțel)

Vincenzo Laurito este colaborator la Cineforum Seraphicum

***

Material apărut în revista San Bonaventura informa a Colegiului Internațional Seraphicum, februarie 2017, anul IV, nr. 49.

Distribuie cu: