Distribuie cu:

Ca în fiecare an, Biserica ne amintește în acest timp de patruzeci de zile, începând cu Miercurea Cenușii și încheind cu Paștele, de momentele esențiale ale vieții lui Isus care culminează în pătimirea, moartea și învierea sa, pe care le numim mistere, prin care noi toţi am fost răscumpăraţi!

Postul Mare înseamnă, așadar, trăirea evangheliei, comemorarea misterelor Mântuitorului, urmarea exemplului lui Isus. Pe de altă parte, este și un timp de retragere, așa cum a făcut Domnul de multe ori în viața sa misionară; el ne îndeamnă pe fiecare: intră în camera ta și te roagă în ascuns (cf. Mt 6,6); fă binele, dar nu pentru ca să te vadă alții (cf. Mt 6,3-4), renunță la sine și la tine, având chipul senin și fiind în pace cu toți, fără a arăta o față schimonosită sau posacă. E un timp de creştere spirituală spre perfecţiunea creştină, ajutaţi fiind de valorile evanghelice și de forma de viață profesată de noi. În cele din urmă, acest timp sfânt al postului, înseamnă a fi discipolul sincer care-l urmează pe Învățător, aşa cum a fost şi sfântul nostru părinte Francisc care a trăit după forma evangheliei.

Ce a însemnat pentru Francisc a trăi Postul Mare? Ce altceva dacă nu cufundarea întregii sale ființe în misterul pătimirii lui Cristos, urmarea sa fidelă până la primirea stigmatelor. Acest drum nu începe însă direct cu stigmatele, ci cu renunțarea la sine, cu alegerea de a nu avea nimic – „fără nimic propriu” – și cu dorința de a duce crucea cu umilință. Convertirea lui Francisc nu vine din renunţările lui dese, totale şi perfecte, ci din experienţa lui directă cu Cristos, izvorul oricărei sfințenii. Aceasta nu pleacă de la asceză, ci de la misterul lui Cristos, prin trăirea evangheliei.

Dragi fraţi, să privim la Cristos, să practicăm evanghelia, aşa cum ne-a învăţat şi ne-a lăsat ca exemplu sfântul Francisc, care ne îndeamnă  „Să trăim după forma evangheliei” (Rb I,1: FF 75). Iată de ce aș dori în continuare să subliniez acest aspect crucial al vieții noastre.

E foarte probabil ca primul capitol din Regula neconfirmată să fi păstrat formularea originală a textului simplu și scurt care definește „forma de viaţă”, pe care sfântul Francisc l-a scris în 1209 pentru primii săi însoțitori. Sunt patru fraze de căpătâi ale acestei forme de trăire, pe care le redau mai jos.

1) „Isus i-a zis: «Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino şi urmează-mă!»” (Mt 19,21; cf. Lc 18,22);

2) „Atunci Isus a spus discipolilor săi: «Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze»” (Mt 16,24);

3) „Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu” (Lc 14,26);

4) „Şi oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moșteni viața veșnică” (Mt, 19,29; cf. Mc 10,29-30).

Aceste texte, care au devenit apoi nucleul „Proto-regulii”, îi indicau lui Francisc și primilor săi însoțitori forma de viață pe care să o imite (cf. AnPer 11: FF 1497). Această propunere devine un obiectiv general al identității personale îmbrățișat de fiecare frate prin profesiunea sa. Pentru Francisc totul este direcţionat spre un singur scop: a-l urma pe Isus Cristos. Urmarea lui Isus presupune o răsturnare a valorilor comune, o ieșire din parametrii societății pentru a porni pe urmele lui Cristos surghiunit; pe scurt, e vorba de o convertire asemănătoare cu cea a fiului negustorului de stofe din Assisi. Întrucât căuta să se elibereze de balastul lăcomiei şi al vanității, cuvântul evangheliei de a vinde totul, cade în pământ fertil şi-l conduce la detașarea de toate; dezgolindu-se înaintea episcopului, Francisc renunţă la moştenirea părintească şi la toate bunurile materiale, inclusiv la hainele cu care era îmbrăcat. Că această renegare de sine este condiţia „sine qua non” a urmării lui Cristos, se deduce din însăși viața sa.

Penitența de care vorbește Francisc constă în redirecționarea privirii: a o muta de la noi înșine și a o îndrepta spre chipul fraților, pentru a fi milostivi cu ei și a le „face milostivire”.

Să ne îndreptăm privirea spre Isus răstignit prezent în fiecare dintre noi şi în Biserica sa.

Francisc este şi rămâne omul şi fratele penitent prin excelenţă, pentru că nu s-a adorat pe sine însuşi, nu a căutat ale sale, ci pe cele ale Tatălui, pe Cristos răstignit, pe frații săi. A încetat de a se mai concentra asupra persoanei sale. Experienţa cu leproşii este grăitoare din acest punct de vedere. Acesta este omul penitent, cel care priveşte la celălalt, care este deschis spre aproapele, spre alteritate. Stând printre leproşi și-a educat sinele, eul propriu, deschizându-se față de necesitățile celor „minori”. Cine își privește prea des sau mereu acest eu, se tot înclină, iar, la un moment dat, se poate produce o ruptură. În spiritualitatea orientală, din învățăturile Sfinților Părinți, reiese această idee: cine își privește prea mult ombilicul, văzut ca centru al tuturor energiilor din corp, aplecându-se prea mult şi des, corpul se poate curba; iar asta comportă niște consecințe: nu mai priveşte pe nimeni în faţă şi nici nu mai vede pe cei din jurul său, ci doar pe sine însuţi, riscând „să se adore” pe sine.

Legat de urmarea lui Cristos, de vocație sau de idealul creștin, există totuși un risc, și anume, acela de „a-l urma pe Cristos” doar din rutină sau fără pasiune, fără a-i călca cu adevărat pe urme. Toată vocația noastră de creștini sau de persoane consacrate este văzută din perspectiva urmării. Aici avem de-a face cu aspectul dinamic al parcursului, al progresului, al drumului făcut împreună cu El. Nu este vorba de o simplă urmare a lui Cristos, ci mai degrabă de o „urmare a urmelor”, a merge pe aceleași urme lăsate de el; adică de a sta cu el, a deveni discipolul lui, în sensul de a-l imita pe Învățător.

Isus, când se adresa contemporanilor săi, îi avea în minte pe toţi, chiar şi pe noi cei de astăzi. Mai mult, pe lângă ascultarea cuvântului lui Isus, Francisc privea şi la exemplul său, la stilul lui. El nu dorea să urmeze doar o anume învățătură sau doctrină bazată pe porunci, pe cuvinte, chiar dacă acestea pot deveni evenimente sau trăire. Sărăcuțul din Assisi nutrea să calce chiar pe „urmele Domnului nostru Isus Cristos”, pentru a-i fi o copie fidelă (Rnb 1,1: FF 4). În acest sens ne este exemplu şi sfântul Petru care ne îndeamnă: „De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui” (1Pt 2,18-21). Să nu se înțeleagă greșit: Francisc nu exclude nimic din trăirile sale, însă există un proces dinamic în viața lui: plecând de la viața pe care o duce Isus, ajunge să se identifice cu el, călcându-i astfel pe urme. E o convertire continuă, o sfințire permanentă, o creștere spirituală spre desăvârșire, care este și invitația lui Isus: „Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48).

În continuare aş dori să aduc în atenţia voastră şi Capitolul VI din Regula confirmată, considerat nucleul ei, ca să reflectăm împreună la darul lăsat nouă de sfântul Francisc. În acest capitol, el ne propune o serie de valori după logica evangheliei, care să-i ajute pe fraţi în drumul spre desăvârşire.

Redau pe scurt, mesajul central al Capitolului VI din Regulă: 1) a nu ne însuşi nimic; 2) suntem pelerini şi străini în această lume; 3) a cere pomană fără să ne ruşinăm; 4) a-i iubi pe fraţi; 5) a-i sluji în special pe cei bolnavi.

Nu doresc, deocamdată, sa mă opresc asupra vreunui punct din cele cinci de mai sus, ci mai degrabă asupra uneia din cele două „urme”: sărăcia, soră cu cea de-a doua urmă, umilinţa, pe care a călcat sfântul Francisc, imitându-l pe Mântuitorul. Acesta este imperativul şi îndemnul său pentru fraţii: „Slujind Domnului în sărăcie şi umilinţă” (Rb VI,2b). Până şi în Salutul virtuţilor, Francisc le dedică o strofă: „Signora santa povertà, il Signore ti salvi, con la tua sorella, la santa umiltà” (FF 256). Având ca exemplu pe Isus şi Maica sa, afirma că sărăcia este regina virtuţilor (FF 1118). Ucenic desăvârșit al lui Cristos, Francisc iubeşte sărăcia absolută, prietenă a sfintei umilinţe, pentru care nu numai că a lăsat totul, dar a împărțit săracilor tot ceea ce a avut (cf. FF 1352). În imitarea lui Cristos, Francisc s-a ajutat de aceste două virtuţi cu care de fapt încheie şi Regula: „Să păstrăm sărăcia, umilinţă şi sfânta evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos, după cum cu tărie am făgăduit” (Rb XII).

Urmând pe Cristos, Francisc a trăit această valoare a sărăciei morale (de a se detaşa de bunuri, de lucruri sau persoane) şi spirituale (de a trăi din providenţă), pe care a privit-o ca pe cea mai mare bogăţie, mai presus de orice altă bogăţie vremelnică de pe acest pământ. A voit să se căsătorească cu ea, cu Domniţa Sărăcie. „Văzând Francisc că sărăcia, cea care i-a fost la inimă, intimă Fiului lui Dumnezeu, este refuzată de toată lumea, a voit să o ia de soţie şi să o iubească cu o iubire veşnică” (2Cel 55: FF 641). Dacă ar fi să vorbim de bunuri materiale, de la începutul vieţii lui religioase şi până la moarte, toată bogăţia lui a constat într-o rasă călugărească; şi era mulțumit cu atât (cf. LegM VII,1: FF 1117). Sfântul Paul ne îndeamnă şi el să îmbrățișăm sobrietatea în trăire: „Dacă avem de mâncare şi de îmbrăcat, să ne mulţumim cu acestea” (1Tim 6,8). Francisc dorea să-i depăşească pe toţi în sărăcie, el care a învăţat de la sărăcie să fie inferior tuturor (cf. LegM VII,6: FF 1126).

Dragi fraţi, prin această scrisoare nu vreau să vă duc cu mult în trecut, în zilele sfântului Francisc şi să fiţi contemporanii lui. Nu! Nici nu ar fi posibil, ci aș vrea doar să vă reamintesc şi să fac prezent în memoria fiecăruia modul său de viață. Şi de vom considera că putem fi astăzi discipolii săi, de ce să nu dăm mărturie de darul pe care el l-a primit şi să-l facem cunoscut generaţiilor actuale? Dacă ceva ne împiedică să trăim asemenea lui, va trebui să punem în practică măcar ceea ce ne îndemna sfântul Bonaventura, considerat cel de-al doilea fondator, atunci când se referea la sărăcie, conştient fiind că e aproape imposibil să se mai trăiască după voinţa sfântului Francisc, ţinând cont şi de cum au evoluat lucrurile în Ordinul nostru şi de influențele pe care le-a avut istoria sa. Cu privire la acest argument, îmi amintesc de conferința unui episcop franciscan capucin, care spunea astfel când veni vorba de sărăcie: „Pe noi, franciscanii, ceea ce ne-a divizat, a fost tocmai sărăcia”. Se referea la faptul că unii fraţi din primele secole de franciscanism îşi doreau să trăiască sărăcia radicală, ca în vremea lui Francisc, iar de aici o mulţime de familii de fraţi. Dar întorcându-mă la ceea ce spunea Doctorul Serafic cât priveşte sărăcia, ar trebui să mai reducem din bunurile pe care le-am acumulat în timp. Citez: „Nu putem trăi sărăcia ca Francisc, dar să mai reducem din bunuri, asta da!” (S. Bonaventura, Opere, vol. VIII).

Cred că avem o tradiţie atunci când vine vorba de Postul Mare: a da celor săraci sau celor care duc lipsă din ceea ce ne propunem să oferim. Asta ne va ajuta să ne mai detaşăm de lucrurile care ne împovărează în trăirea evangheliei şi a formei noastre de viaţă. Educându-ne să împărțim cu ceilalți ceea ce am primit, vom crea o comuniune şi mai mare între noi, care va deveni o mare bogăţie pentru cer, unde caria şi molia nu ajung (cf. Mt 6,19). Acesta este şi mesajul Bisericii pentru acest timp al Postului Mare. Iar noi, ca discipoli ai sfântului Francisc, să ne amintim astăzi de drumul lui propus şi nouă, fraţilor şi urmaşilor săi, prin îmbrăţişarea Regulii, ca formă de trăire în această familie religioasă.

Vă doresc tuturor un Post Mare cu multe haruri și binecuvântări!

Pace și bine!

Fr. Teofil Petrișor,
Ministru provincial

Distribuie cu: