Invidia – veninul care ne poate ucide sufletul

Distribuie cu:

Când apar dezechilibre la acest nivel, în interiorul nostru se generează o stare emoţională malignă, uneori chiar toxică, pentru viaţa noastră psihică. Numim această stare invidie (alţii o numesc pizmă, ciudă, ranchiună, obidă etc.), care se iveşte pe neaştep­tate şi se manifestă ca o reacţie bruscă, involuntară, prin care noi încercăm fie să ne mascăm anumite frustrări afective, o stimă de sine alterată, un conflict interior cronicizat, fie să refuzăm acceptarea limitelor noastre umane şi recunoaşterea deplină a calităţilor şi reuşitelor celor din jur. Există şi expresii sugestive care sugerează efectul coroziv al sentimentelor de ură şi iritare manifestate de o persoană faţă de cei favorizaţi de soartă sau care reuşesc în viaţă; astfel, se spune adesea că cineva este „ros de invidie” sau că „invidia îl macină”, cu efecte chinuitoare şi revolte sublimate în conduite, atitudini şi reacţii ostile, agresive, ironice, dezaprobatoare. Astfel, în mod paradoxal, deşi mulţi oameni experimentează frecvent această emoţie ascunsă, este riscantă exprimarea ei publică, deoarece, inevitabil, va stârni dezavuarea şi opoziţia celorlalţi.

Unii specialişti au încercat să identifice o tipologie a invidiei; astfel, psihiatrii francezi Christophe André şi François Lelord vorbesc despre invidia depresivă, invidia ostilă şi invidia admirativă. Să luăm un exemplu din viaţa de zi cu zi: faptul că un coleg de serviciu a fost promovat, avansat în funcţie. În invidia depresivă ne gândim că nu vom putea ajunge ca el, nu ni se va întâmpla şi nouă asta, vom căuta să evităm persoana nou-promovată, ne retragem şi ne închidem în noi înşine, nutrind parcă un sentiment de nedreptate la adresa noastră, alimentat de imposibilitatea de a accepta reuşita celuilalt. În invidia ostilă nu putem suporta faptul că persoana percepută de noi ca incapabilă, inferioară nouă a putut să reuşească înaintea noastră, trecem la bârfe, ironizări, denigrări, ameninţări, jigniri. În invidia admirativă, destul de rar întâlnită, invidiosul gândeşte în termeni pozitivi, chiar admirativi, recunoaşte meritele şi calităţile persoanei nou-promovate, are puterea să-i comunice admiraţia şi aprecierea pentru reuşita sa, aceasta devenind un model sau reper demn de urmat pentru a avea reuşite viitoare similare.

Această emoţie complexă îşi are originea într-o comparaţie; invidiosul compară propria sa situaţie cu cea a persoanei pe care o invidiază. Consecinţa imediată va fi că invidiosul se va simţi inferior, nu va înţelege şi nici nu va avea puterea să depăşească starea de inferioritate în care s-a autoidentificat, altfel spus va fi dominat de un sentiment de inferioritate care va conduce inevitabil la scăderea stimei de sine şi va determina generarea altor emoţii negative (tristeţe, furie, ură etc.). Acest proces înlănţuit de generare a emoţiilor va influenţa starea generală a persoanei, disfuncţii la nivelul proceselor psihice şi în situaţii de invidie mai accentuată fiind însoţit şi de manifestări fiziologice (ne creşte tensiunea, avem insomnii, lipsa poftei de mâncare, agitaţie psihomotrică etc.). Experienţa de viaţă ne arată că devenim cu atât mai invidioşi cu cât ne simţim mai inferiori decât ceilalţi într-un domeniu pe care îl considerăm reprezentativ pentru noi. În general, îi invidiem pe cei care ne sunt mai apropiaţi (fraţi, prieteni, colegi, vecini), pentru că ne putem compara mai uşor cu ei, cunoscându-i mai bine.

Dintr-o altă perspectivă, putem spune că invidia poate avea şi efecte sociale pozitive; în domenii ca sportul, afaceri, ştiinţă etc., invidia poate genera emulaţie, motivaţie şi aspiraţii care să contribuie la atingerea unor noi standarde de performanţă. Într-un mediu competitiv putem vorbi de aşa-numita invidie emulativă care poate fi stimulată prin compararea periodică a rezultatelor obţinute de persoanele interesate de creşterea perfor­manţei.

Dar cum putem gestiona şi controla invidia fără să ne afecteze stima de sine? Una dintre strategii ar fi să recunoaştem că suntem invidioşi, să nu refulăm această emoţie, să nu ne facem că ea nu există. Trebuie ştiut faptul că invidia este o reacţie involuntară, nu putem controla în totalitate condiţiile şi resorturile afective care o generează, dar trebuie să ne asumăm responsabilitatea când ea îşi face simţită prezenţa în mintea noastră şi în sufletul nostru. Nu trebuie exteriorizată cu ostilitate şi răutate, ci cu umor, cu autoironie, cu diplomaţie (legat de exemplul anterior, îi putem spune colegului nou-promovat ceva de genul: „Mă bucur sincer pentru reuşita ta, dar poate că era şi mai bine dacă mi se întâmpla mie, nu crezi?”). Dar ce te faci când îţi lipseşte şi umorul? Recomandarea ar fi să ne ferim să provocăm invidie printr-o viaţă socială discretă şi smerenie de sine.

Odată, un maestru stătea împreună cu elevii săi, cărora le vorbea despre înţelepciune. La un moment dat, s-a apropiat de el un personaj arogant şi agresiv, un duşman al său, încercând să-l provoace şi să-l înfurie. În timp ce acesta îl insulta cu tot felul de expresii jignitoare, maestrul stătea calm şi tăcut, fără să aibă nicio reacţie. Elevii au rămas surprinşi şi debusolaţi de pasivitatea maestrului lor. După ce duşmanul a plecat frustrat şi iritat din faţa maestrului, elevii l-au întrebat de ce a tolerat toate atacurile şi jignirile. Maestrul le-a răspuns foarte senin printr-o întrebare: „Atunci când cineva îţi aduce un cadou, iar tu nu-l accepţi, cui rămâne darul?”. Elevii au răspuns că rămâne celui care a vrut să-l ofere. Atunci, maestrul le-a spus că acelaşi lucru este valabil şi pentru invidie, ură, insulte sau tot felul de jigniri. Atâta vreme cât nu le acorzi atenţie, ele rămân celui care le-a generat sau rostit. Şi, nu în ultimul rând, aş mai spune că, atunci când egoismul sufocă iubirea, se naşte invidia.

***

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 153, martie-aprilie 2018, p. 32-33.

Distribuie cu: