Eutich și „frângerea pâinii”
Printre puţinii care au avut puterea de a readuce un om mort la viaţă se numără şi apostolul Paul. Faptele Apostolilor (20,7-12) ne relatează că, în a treia călătorie apostolică (în jurul anului 55), venind cu barca de la Filipi, prima comunitate întemeiată de el în Europa, Paul poposeşte o săptămână la Troas, pe atunci în Grecia, astăzi în Turcia, localitate pe unde mai trecuse în a doua călătorie misionară şi unde îi apăruse în viziune un bărbat care îi cerea să treacă să predice în Macedonia (cf. Fap 16,9).

Distribuie cu:
Într-un fragment pe care-l putem „suspecta” de un premeditat caracter teologic şi spiritual, sfântul Luca, probabil martor ocular, întrucât povesteşte folosind pluralul „noi”, scrie că, în ajunul plecării, apostolul Paul „frânge pâinea” în prima zi a săptămânii, adică celebrează Euharistia, împreună cu comunitatea adunată în „camera de sus” a unei case cu trei etaje, fapt obişnuit la începuturile Bisericii. Din cauza orei târzii, a căldurii şi fumului degajate de făcliile care luminau încăperea şi, poate cel mai important, a predicii „prelungite” a lui Paul, un tânăr numit Eutich, care stătea „pe fereastră”, cade de la acea înălţime şi (se pare că) moare. Povestirea este contradictorie, întrucât prezintă unele detalii confuze: nu ştim ce căuta Eutich pe fereastră în timpul frângerii pâinii; nu e clar dacă a murit (Paul spune că „sufletul este în el”); Paul continuă predica, fără să fim informaţi dacă Eutich şi-a revenit, fapt care se întâmplă după plecarea lui Paul; se pare că Euharistia aceea a avut două predici, una înainte şi alta după ce „a frânt pâinea”, iar a doua omilie va dura până în zori, adică vreo cinci ore, fără să se precizeze care a fost conţinutul cuvântării. Aşadar, ce mesaj ne transmite Eutich prin întâmplarea sa?
Pentru că ne aflăm în Faptele Apostolilor, mesajul nu poate fi decât pastoral. În primul rând, minunea întăreşte autoritatea predicării lui Paul, a cărei menire nu este să încânte, ci să dea viaţă şi să mângâie; fragmentul se termină chiar cu această concluzie: „spre marea lor mângâiere”. De altfel, însuşi Paul recunoaşte că el nu vesteşte misterul lui Dumnezeu prin măreţia „cuvântului sau prin înţelepciune” şi că predica lui nu se bizuie pe „discursuri convingătoare”, ci pe puterea lui Dumnezeu (1Cor 2,1-5); altă dată aminteşte că cei care-l ascultă spun că „scrisorile lui sunt grele şi tari, dar când este prezent […], cuvântul lui este dispreţuit” (2Cor 10,10). Cu toate acestea Paul, prin gesturile sale, rămâne un profet asemenea lui Ilie (cf. 1Rg 17,21) sau Elizeu (cf. 2Rg 4,34), un mărturisitor al Cuvântului vieţii ca Petru (cf. Fap 9,36 ş.u.), împărtăşindu-se din acelaşi Duh dătător de viaţă al lui Cristos înviat (Lc 7,11 ş.u.). Căderea şi moartea lui Eutich nu sunt un accident şi, cu atât mai puţin, o pedeapsă că s-a plictisit de moarte la predica lui Paul, ci ocazia de confirmare a unei misiuni.
În al doilea rând, păţania lui Eutich este un prilej de a reflecta la dinamica relaţiilor din comunitatea creştină, a cărei identitate este dată de unirea în jurul frângerii pâinii şi a cuvântului, adică de misiunea de a sluji şi a se jertfi asemenea lui Cristos. În faţa acestei chemări, toţi suntem ingenui, superficiali, periferici, cu o ureche la cuvântul divin şi cu alta la lume, precum tânărul Eutich. A avut însă „buna soartă” (numele Eutich vine din greceşte: eu-tychos înseamnă „norocos”, om care are „destin bun”, „soartă binevoitoare”) ca, după ce „a căzut”, să aibă un educator bun al credinţei, un samaritean care să nu-şi vadă de drum indiferent; Paul „a coborât”, „s-a aplecat” şi „l-a luat în braţe”; nu i-a reproşat nimic, nu l-a judecat, i-a fost solidar, a crezut în viaţa lui şi, după ce l-a salvat, nu l-a înlănţuit, pretinzându-i recunoştinţă şi fidelitate, ci l-a restituit comunităţii, care nu rămâne „mângâiată” de predica şi de minunea lui, ci de recuperarea unui fiu căzut şi reîntors la viaţă.
În comunităţile noastre creştine, printre părinţi, prieteni sau păstori, un astfel pedagog al credinţei, cu toate limitele sale, este de dorit. Unii au norocul de a asculta predici care îi însufleţesc, pentru alţii, norocul e că biserica are doar parter. Cei mai norocoşi au o inimă mereu trează.
* * *
Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com