Mt 21,33-43
Ascultați o altă parabolă: era odată un stăpân care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie. Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale. Dar viticultorii, prinzându-i pe servitorii săi, pe unul l-au lovit, pe altul l-au ucis, pe altul l-au bătut cu pietre. A trimis din nou alți servitori, mai numeroși decât primii, dar le-au făcut la fel. În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei, zicându-și: «De fiul meu le va fi rușine». Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: «Acesta este moștenitorul. Haideți să-l ucidem ca să avem moștenirea lui!». Prinzându-l, l-au aruncat afară din vie şi l-au ucis. Așadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?”. I-au zis: „Pe cei răi îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”. Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au disprețuit-o constructorii, aceasta a devenit [piatră] unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noștri»? De aceea vă spun: Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Și cine va cădea pe această piatră se va zdrobi, iar peste cine va cădea ea îl va zdrobi”. Arhiereii şi fariseii, auzind parabolele lui, şi-au dat seama că vorbește despre ei şi căutau să-l prindă, dar se temeau de mulțimi, pentru că ele îl considerau profet.

Comentariu
Isus continuă să vorbească în parabole, pentru a ne ajuta să înțelegem ce înseamnă împărăția cerurilor sau împărăția lui Dumnezeu. Identificarea poporului cu via reprezintă relația de iubire cu Dumnezeu, așa cum citim în Ct 2,4: „El mă face să intru în casa vinului și steagul lui deasupra mea este iubirea”. Despre această istorie de iubire între Dumnezeu și popor ne amintește și Ps 80,9: „Tu ai scos o vie din Egipt și ai alungat popoare, ca s-o sădești”. Rodul viei este „vinul care înveselește inima omului” și, împreună cu „untdelemnul care face să strălucească fața sa și pâinea care întărește inima omului” (Ps 104,15), formează alimentele de bază pentru viața poporului.

Toate acestea au fost create de Dumnezeu și oferite poporului ales, identificat cu via, pe care evreii aveau misiunea să o facă să aducă roade. Ce fel de roade? Roade ale mântuirii, printre care, pe primul loc se află credința într-un singur Dumnezeu, adică monoteismul, așa cum a fost interpretată parabola de către Irineu din Lyon (Adv. Haeresis, 4,36.2). Credința respectivă nu trebuia să fie un monopol al vreunui popor, ci un dar special oferit poporului ales, pentru ca acesta să îl împărtășească cu popoarele cu care intra în contact, ajutându-le să ajungă la aceeași credință în Domnul care i-a scos din Egipt și i-a plantat în Țara promisă, în Canaan, unde a continuat istoria mântuirii, până la desăvârșirea ei în Isus Cristos.

Acest limbaj descifrabil pentru orice creștin este prezentat de Isus sub forma parabolei despre via încredințată poporului ales, ca parte din împărăția lui Dumnezeu (Mt 21,43). Capii poporului, printre care arhiereii, fariseii, cărturarii și bătrânii s-au considerat stăpânii viei, devenind despoți uzurpatori ai proprietății care nu le aparținea. Pentru a-i ajuta să se întoarcă, să se convertească de la atitudinea lor greșită, Isus le prezintă parabola despre via Domnului și despre viticultorii ucigași. Ca în orice parabolă, limbajul este metaforic, iar elementele din care este compusă parabola pot fi identificate cu entități reale. Astfel, stăpânul este Dumnezeu, via este poporul, gardul este legea alianței, teascul este altarul, iar turnul este templul. Viticultorii cărora le-a încredințat-o sunt arhiereii și toți conducătorii poporului, iar călătoria reprezintă viața.

Arendașii viei aveau misiunea de a conduce poporul pe calea alianței, pentru ca via să dea roadele așteptate, jertfite Domnului pe altarul de la templu. Numai că, în timpul călătoriei, adică pe durata vieții pământești, nu l-au mai recunoscut pe stăpânul viei care este Domnul. Pentru a le aminti că nu ei sunt stăpânii viei, Domnul a trimis slujitori la arendași, invitându-i să trăiască după legea alianței. Cine sunt slujitorii respectivi? Sunt profeții.

Cum au răspuns arendașii la glasul slujitorilor Domnului? Așa cum descrie Mt 21,35: „Dar viticultorii, prinzându-i pe servitorii săi, pe unul l-au lovit, pe altul l-au ucis, pe altul l-au bătut cu pietre”.

În baza acestei hotărâri, Domnul trimite alți slujitori la viticultori, mai numeroși decât prima dată, dar le-au făcut la fel (Mt 21,36). Noi rămânem perplecși, văzând cum acționează Domnul, căci nu înțelegem de ce a mai insistat să trimită alți slujitori, dacă știa care va fi sfârșitul lor.

Chiar și după un al doilea eșec, Domnul nu renunță la planul său de mântuire, ci așa cum afirmă Mt 21,37: „În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei, zicându-și: «De fiul meu le va fi rușine»”. Aceasta este ultima încercare a Domnului de a-i ajuta pe viticultori să se întoarcă de la calea lor cea rea și să ajute poporul să aducă roadele dorite de la vie. De ce este ultima încercare? Pentru că Domnul îl trimite pe Fiul său, prin care voia să ducă la îndeplinire planul său de mântuire, adică să îl desăvârșească. Dar viticultorii nu ascultă nici de Fiul Domnului, ba chiar îl ucid, cu scopul de a uzurpa moștenirea lui.

Din cele afirmate rezultă clar că parabola viticultorilor ucigași relatează metaforic istoria mântuirii, concluzionată cu uciderea lui Isus, iar acum se așteaptă deznodământul. Întrucât ei au reacționat prin împietrirea inimii, prezicerea lui Isus s-a îndeplinit așa cum a fost afirmată în Mt 21,43: „Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și dată unui neam care va aduce roadele cuvenite”. Cine este acest neam? Am văzut mai sus că este vorba despre neamuri din care pot face parte atât cei din poporul ales, cât și dintre națiuni, dacă aduc roadele așteptate de Domnul.

Prin urmare, în loc să interpretăm textul în sens triumfalist, să ne gândim că primele comunități creștine, fondate de Apostoli, nu mai sunt creștine astăzi, ceea ce înseamnă că, așa cum s-a întâmplat în timpul lui Isus cu poporul ales, s-a repetat mai apoi cu comunitățile creștine, de unde deducem că sensul final al textului este parenetic, adică ne îndeamnă pe toți la convertire, nu la judecată.

*

Distribuie cu: