Loading...

Duminică, 31 decembrie 2017, Sfânta Familie – [ Anul B ]

Luca 2,22-40
După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul şi să aducă jertfă, după cum este scris în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.

Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel!”

Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul”.

Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Venind şi ea chiar la aceeaşi oră, îl preamărea pe Dumnezeu şi vorbea despre [copil] tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului.

Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

 

Comentariu
Sfântul evanghelist Luca se remarcă printr-un talent extraordinar de a povesti cum evenimentele supranaturale se împletesc cu cele umane, ca și cum totul ar fi atât de firesc, păstrând totodată calitatea cea mai importantă a istoriei: neprevăzutul. Nașterea Fiului lui Dumnezeu, vestită de profeți, uneori cu lux de amănunte (familie, loc, modalitate, consecințe), are loc fără ca cineva să bănuiască, în modul cel mai discret cu putință, într-o familie aparent anonimă, având ca martori oameni cărora, în mod normal, li s-ar fi refuzat această misiune, păstorii. Excepționalitatea nașterii Mântuitorului constă tocmai în firescul său imprevizibil.

Fragmentul propus spre meditare în duminica succesivă Crăciunului, în care se celebrează și solemnitatea Sfintei Familii de la Nazaret, ilustrează tocmai acest aspect: contrar tuturor așteptărilor, Dumnezeu atotputernicul, prin nașterea Fiului său, coboară în mijlocul oamenilor împărtășind toate aspectele naturii omenești, mai puțin păcatul. Cel atotputernic se „golește” de atotputernicia sa, încredințându-se în mâinile slabe ale omului, Cel nesupus vreunei legi a universului creat de El se face supus tuturor, Cel despre care nu putem spune mai nimic pentru că în fața sa mintea este limitată, acceptă mărturia săracă a gurii noastre, Cel neschimbător se supune devenirii umane. Fără a nega vreo clipă divinitatea lui Isus, evanghelistul scoate în relief umanitatea lui, fără umbră de îndoială, fapt care se vede și în viața Sfintei Familii în care Isus, Fiul lui Dumnezeu, crește, se maturizează ca om, învață din relația cu părinții săi valorile umane și religioase, care îl vor face capabil să aibă iubească în mod desăvârșit, până la dăruirea de sine.

După ce evanghelistul ne demonstrează că Isus, prin Iosif și Maria, respectă legile politice și sociale (recensământul), în acest fragment, subliniază cum Familia Sfântă se supune legilor și obiceiurilor religioase, atât celor cerute de Domnul (prin Legea lui Moise), cât și celor adăugate de tradiția ebraică (v. 27). Mai târziu, în timpul vieții sale publice, Isus – acuzat că încalcă Legea – va critica nu atât Legea, cât mai ales spiritul în care era aplicată, fără a ține cont că ea avea ca scop binele omului în fața lui Dumnezeu. În orice caz, Isus, prin familia sa, ascultă de legile societății și ale religiei, făcând uneori mai mult decât preciza ca indispensabil: spre exemplu, familia nu era obligată să-l aducă pe copil la templu, după împlinirea celor 40 de zile de la naștere. Totuși Isus este adus la templu, împlinindu-se astfel profeția lui Malahia care spune: „Va intra dintr-o dată în templul său Domnul pe care voi îl căutați” (Mal 3,1). Spre deosebire de prevestirea lui Malahia, Isus nu vine în templu „ca focul celui care topește și ca leșia celui care spală”, ci vine ca să fie supus, ca să împlinească totul prin umilință, prin ascultare față de voința lui Dumnezeu și față de obiceiurile conviețuirii umane.

În fața acestei atitudini a lui Dumnezeu, orice credincios evreu, educat în așteptarea venirii cu măreție a lui Mesia, s-ar fi scandalizat. Evanghelistul ne oferă însă două excepții, Simeon și Ana, din cuvintele cărora ne dăm seama că ei, cu ajutorul Duhului Sfânt, au întrevăzut misterul chipului lui Dumnezeu care se afla în fața ochilor lor. De fapt, Luca accentuează că Simeon „a văzut” și „l-a luat în brațe” pe prunc, acțiuni care sunt de negândit pentru evreul ortodox convins, pentru că Legea îl învăța, că Dumnezeu nu poate fi văzut atât timp când omul este viu și, cu atât mai mult, nu poate fi atins. Iată însă că Dumnezeu „coboară” atât de mult în realitatea umană, se apropie atât de mult de om, se „micșorează” atât de mult, încât se încredințează în mâinile lui. Gestul de „a-l lua în brațe” este cu atât mai semnificativ, cu cât, după cum putem observa în evanghelie, nici despre Sfânta Fecioară nu se spune că ar fi făcut acest lucru, deși, ca mamă, cu siguranță, l-a ținut în brațe pe Isus. Mesajul implicit este însă că, recunoscându-l pe Dumnezeu în umilința sa, îi putem deveni ca o mamă, luându-l în brațele noastre sau, după înseși cuvintele lui Isus, dacă îi ascultăm cuvântul, îi suntem frate, soră și mamă. Doar recunoscând în umanitatea umilă a lui Isus iubirea milostivă a lui Dumnezeu, putem depăși „scandalul”, „semnul de împotrivire” care contrazice gândurile goale și raționamentele false (inclusiv teologice) ale oamenilor care, deseori, prin ceea ce cred despre Dumnezeu, își justifică propriul mod (greșit) de a trăi.

Imaginea simbolică a Anei completează tabloul umilinței divine; numele Ana înseamnă „harul lui Dumnezeu”; Fanuel, numele tatălui său, semnifică „chipul lui Dumnezeu”, iar Așer, tribul din care face parte, înseamnă „fericit”. Prezența Anei ne sugerează că destinul celui care îl recunoaște pe Dumnezeu în pruncul Isus este să se bucure de chipul lui Dumnezeu și să-i mulțumească pentru acest har. Asemenea Anei, suntem văduvi, triști, lipsiți de plinătatea vieții, până în momentul când îl vom primi în viața noastră pe mirele Isus, ascultându-i cuvântul și asumându-ne existența sa.

 

Din Izvoarele Franciscane
[FF 216]: Ascultați-mă, fiilor în Domnul, frații mei, și plecați-vă urechea la cuvintele mele, înclinați-vă urechea inimii și ascultați de glasul Fiului lui Dumnezeu. Păstrați din toată inima poruncile sale și împliniți îndemnurile sale. Lăudați-l pentru că este bun și preamăriți-l prin faptele voastre; pentru aceasta vă trimit în lumea întreagă: ca să dați mărturie glasului său, prin cuvânt și faptă, și să faceți cunoscut tuturor că nimeni nu este atotputernic în afară de el. Stăruiți în disciplină și în sfânta ascultare și împliniți cu hotărâre tot ce i-ați făgăduit. Domnul s-a dăruit vouă asemenea unor fii.

Distribuie cu: