Marcu 1,7-11
Ioan predica zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălțămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”. În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii și a fost botezat de Ioan în Iordan. Și îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile despicate și Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui. Și din cer s-a auzit un glas: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria”.

Comentariu
Deși aparent nu i se dă prea multă importanță, fiind descris abia în trei versete, botezul lui Isus de către Ioan Botezătorul în râul Iordan este un eveniment semnificativ pentru întreaga Evanghelie după Marcu. Însuși faptul că se află chiar la începutul evangheliei (spre deosebire de ceilalți evangheliști sinoptici care acordă un spațiu larg introducerii în viața pământească a Mântuitorului, povestind întâmplări încă dinainte de nașterea copilului) ne dovedește că el constituie o cheie de interpretare a identității și misiunii lui Isus. Puținele cuvinte ale evanghelistului fac trimitere însă la toată istoria profetică ce a pregătit venirea lui Cristos și rezumă anticipat întreaga sa viață.

Simplul fapt de a se lăsa botezat de Ioan ne revelează natura misiunii mântuitoare a lui Isus și nu este întâmplător că acest moment se aseamănă foarte mult cu ultimele clipe ale vieții sale: acum Isus vine la Ioan printre cei păcătoși, pe cruce moare între doi răufăcători; botezându-se, se „scufundă” (semnificația cuvântului grecesc baptizo) în apă, care nu este doar simbolul vieții, ci și al morții, dar totodată „se ridică” din apă, făcând referire la înviere, care este o „ridicare” din mormânt; în acest moment Duhul coboară asupra sa, pentru ca pe cruce Isus să-și dăruiască, să-și încredințeze Duhul; cuvintele lui Ioan împreună cu glasul din cer recunosc dumnezeirea sa, iar, la sfârșit, centurionul roman trage aceeași concluzie după ce a asistat la moartea sa. Așadar, botezul nu este un act banal prin care Isus a ales să înceapă viața publică: prin botez Isus manifestă (e vorba de o epifanie) cine este el, umanitatea și dumnezeirea sa, „secretul mesianic” despre care va vorbi toată această evanghelie.

Mesianitatea lui Isus nu are nimic de a face cu așteptările triumfaliste ale evreilor care interpretează profețiile în mod pământesc, politic, ci constă în primul rând în solidaritatea față de condiția umană, de sărăcie și păcat, cu scopul de a o elibera. Paradoxal, mântuirea nu este rezultatul superiorității lui Isus, derivate din atotputernicia divină, ci dimpotrivă al umilinței de a coborî în natura noastră omenească, de a se lăsa botezat de un păcătos (deși este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie”, Ioan rămâne un om păcătos) alături de cei păcătoși, al umilinței de a se supune tuturor pentru a putea sluji pe toți. Înainte de a cere ucenicilor să vină „după el”, Isus vine „după” Ioan, asemenea unui ucenic al său.

Prin botez, Isus ne asigură că a venit să ne reînnoiască, să re-creeze viața noastră prin puterea Duhului Sfânt (prezent dintru început, la creație). Imaginea porumbelului, simbol al Duhului Sfânt, face aluzie la mai multe momente importante din istoria mântuirii, subliniind reînnoirea legăturii omului greșitor cu Dumnezeu: potopul (Gen 8,8-12), sacrificiile pentru păcat (Lev 5,7), iubirea profundă, dar și încercată, exprimată în Cântarea Cântărilor (2,14). Până la Isus, deși era convins de iubirea lui Dumnezeu, omul biblic își imagina și trăia cu teamă apropierea de Dumnezeu. Deja profeții Ioel, Isaia și Ezechiel vorbeau de „revărsarea Duhului” (Ioel 3,1-2; Is 32,15; Ez 36,26-27), dar vedeau în acest act judecata divină, o „zi mare și înfricoșătoare” (Ioel 3,4). În schimb, prin botezul său, Isus ne eliberează de teama apropierii de Dumnezeu, împărtășind cu noi umanitatea noastră.

Prin „ridicarea” sa din apă, adică prin înviere, cerurile se „despică”, așa cum „s-a despicat” vălul templului în clipa în care Isus și-a dat Duhul, fiind înlăturat nu doar vălul, ci zidul creat de păcat pentru a ne despărți de Dumnezeu. Acum se împlinește dorința înflăcărată a profetului Isaia: „O, dacă ai despica cerurile și ai coborî!” (63,19). Ruperea oricărei bariere în întâlnirea cu Dumnezeu ne oferă speranța că, în ciuda slăbiciunii omenești, Dumnezeu ne este accesibil: prin exemplul Fiului, prin iubirea Duhului Sfânt, prin milostivirea Tatălui.

Celebrând sărbătoarea Botezului Domnului, să fim conștienți că lucrarea lui Dumnezeu începută în noi la botezul nostru continuă toată viața. Și asupra noastră răsună permanent glasul Tatălui: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria”. Aceste cuvinte sunt o constatare, dar și o chemare. Ele ne amintesc de sacrificiul lui Isaac (Gen 22), fiul predilect al lui Abraham, și de slujitorul suferind, „alesul meu, în care sufletul meu își găsește plăcerea” (Is 42,1). Iubirea, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Cristos, ne îndeamnă nu doar să fim recunoscători, ci și responsabili față de darul primit. Botezul Duhului l-am primit, dar încă nu am devenit pe deplin după „chipul Fiului preaiubit”. Avem însă speranța, ascultând și căutând să împlinim Cuvântul, că harul lui Dumnezeu nu rămâne zadarnic în noi.

Din Izvoarele Franciscane
[FF 583]: Prin grija Providenței dumnezeiești, slujitorul și prietenul Celui Preaînalt s-a numit Francisc, pentru ca prin originalitatea și noutatea sa, faima misiunii sale să se răspândească mai ușor în toată lumea. Mama lui îl numise Ioan, când, renăscând din apă și din Duhul Sfânt, din fiu al mâniei a devenit fiu al harului.

Distribuie cu: