Loading...

Duminică, 30 iulie 2017, a XVII-a din Timpul de peste an

1124

Matei 13,44-52
În acel timp, Isus a spus: „Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără. Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi dintre cei drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Aţi înţeles toate acestea?” I-au spus: „Da!” Atunci le-a zis: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

 

Comentariu
Cine îl primește pe Isus în  viața sa și intră în logica împărăției sale, care este o logică a iubirii și a dăruirii de sine, nu va considera niciodată că a renunțat la viața sa de mai înainte pentru a o îmbrățișa pe cea nouă, întrucât starea sa de spirit va fi întotdeauna caracterizată de bucuria de a fi găsit ceva, în comparație cu care „totul” devine relativ: „împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără”.

Apostolul Paul spune că după ce l-a întâlnit pe Cristos, „uită” cele din urmă și se avântă către cele de dinainte (cf. Fil 3,13).

Nu este deloc ușor să ne recunoaștem micile noastre falimente, incapacități, limite și defecte, cu atât mai puțin suntem dispuși să recunoaștem falimentul unei perioade a vieții noastre. Faptul că am alergat în zadar, pentru nimic; faptul că ne-am pus toate energiile în atingerea unor obiective false; faptul că am făcut alegeri doar în virtutea unor interese egoiste. Cuvântul Domnului are să ne dea un răspuns la această situație. Falimentul poate fi asumat într-un „plan al iubirii și al vieții” la care ne cheamă Isus să lucrăm cu el.

Doar Isus are puterea să transforme falimentul „într-un nou început”.

Când sfântul Paul spune „uit cele din urma mea”, spune de fapt, nu le mai iau în seamă, nu le mai consider, pentru că nu mai au importanță pentru minte, și poate face asta în credință, „de dragul lui Isus”, ajutat de Dumnezeu, cum spune și dreptul Iosif din Vechiul Testament: „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele și toată casa tatălui meu” (Gen 41,51).

Important este să știm ce vrem, ce căutăm!

Primii ucenici care, după ce aud mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus, îl urmează, sunt priviți de Isus care-i întreabă: „Ce căutați?” (In 1,38). După care sunt făcuți părtași la viața Mântuitorului; după această experiență ei merg și spun celorlalți: „L-am găsit pe Mesia!” (In 1, 41). Chemarea la a-l urma pe Isus presupune întotdeauna drumul care începe cu căutarea și continuă (nu spun se încheie!!!) cu găsirea.

Suntem în acest moment liberi în așa fel încât să-l putem căuta în primul rând pe Dumnezeu? Este cunoașterea sa cea mai mare preocupare a noastră? Când mă rog cu psalmistul simt că aceste cuvinte spun adevărul meu lăuntric: „Dumnezeule, tu ești Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineață. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te dorește trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat și fără apă”? (Ps 63, 2).

Cine nu-și dorește o viață adevărată, deplină, autentică, fericită?

În această dorință Sfânta Scriptură recunoaște „veșnicia” pe care Dumnezeu a pus-o în inima omului (Qoh 3,11). Despre această dorință vorbește și autorul psalmului 42,2-3: „Cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu; când voi veni și voi vedea fața lui Dumnezeu?”

Conform evanghelistului Ioan, căutarea unei vieți depline înseamnă căutarea lui Dumnezeu, întrucât în El este viața, acea viață care este lumina oamenilor și care luminează în întuneric (In 1,4-5).

Isus are viața Tatălui veșnic, căci „după cum Tatăl are viața în sine, tot așa i-a dat și Fiului să aibă viața în sine” (In 5, 26). Isus este viața lumii, iar singurul motiv pentru care cineva poate lua în calcul posibilitatea urmării sale este această viață. Viața lui Isus are calitatea veșniciei: „Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16).

Nedumeririle bătrânului fariseu Nicodim în fața acestui anunț sunt justificate din punct de vedere uman: investise totul într-o altă formă de viață. Dar atât pentru el cât și pentru noi rămâne întrebarea: Oare de ce nu era mulțumit? Ce-i lipsea? Îi lipsea viața adevărată, iar acolo unde lipsește viața adevărată lipsește bucuria. Tocmai lipsa acesteia face ca în anumite momente de criză, cel chemat să regrete ceea ce a abandonat, fără a mai reuși să vadă și să-și găsească deplina bucurie – comoara – în ceea ce a găsit odată cu Cristos.

Scrie teologul Paul Tilich în cartea sa Cutremurarea temeliilor: „Bucuria veşnică este sfârşitul căilor lui Dumnezeu. Acesta e mesajul creştinismului. Dar bucuria veşnică nu poate fi cucerită trăind la suprafaţă. Ea poate fi dobândită prin despărţirea de suprafaţă, prin pătrunderea în propriile noastre lucruri adânci, ale lumii, ale lui Dumnezeu. Momentul în care cucerim adâncul ultim al vieţilor noastre este momentul în care putem experimenta bucuria pe care o poartă veşnicia în sine, speranţa ce nu poate fi distrusă; şi în adânc se află bucurie”.

 

Din Izvoarele franciscane, FF 1038-1039
În această nouă experiență, slujitorul Celui Preaînalt, nu avea altă călăuză decât pe Cristos; de aceea Cristos, în îndurarea sa a voit să-l viziteze din nou cu dulceața harului său.

Într-o zi ieșise în câmpie ca să mediteze. Având să treacă pe lângă biserica San Damiano pe care o amenința ruina pentru că era veche, mânat de îndemnul Duhului Sfânt, a intrat aici ca să se roage. Rugându-se îngenuncheat înaintea chipului Răstignitului, s-a simțit cuprins de o mare mângâiere spirituală și în timp ce își fixa ochii plini de lacrimi la Crucea lui Isus, a auzit cu urechile trupului un glas coborând către el de pe cruce și spunându-i de trei ori: «Francisc, mergi și repară casa mea, care, după cum vezi, este toată în ruină!» […]

Astfel, simțindu-se copleșit de o prea mare bucurie, a început să se mustre pe sine însuși pentru propria sfială și lașitate și părăsind ascunzișul și alungând frica, a luat drumul către Assisi.

Distribuie cu: